Ce e aceea “muzică veche”? Există, cu adevărat, aşa ceva? Şi, dacă există, cum anume o lucrare muzicală poate fi în mod potrivit asociată respectivului atribut?! De asemenea, atunci când o numim “veche” o facem recunoscându-i nobleţea, valoarea şi vitalitatea actuală sau, dimpotrivă, o privim de la distanţă, prin vitrina unui exponat de muzeu de care nu mulţi mai au cu adevărat nevoie?! Trebuie să recunoateţi că răspunsurile nu sunt prea simplu de formulat, iar reflexul modernităţii de a privi istoria ca pe o evoluţie către “mai bine” înseamnă şi el consolidarea unui impas. Unii dintre dvs. vor obiecta, cu siguranţă, că sunt deja destui cei care nu mai gândesc deloc astfel şi mă declar de acord – chiar cel despre care vorbim reprezintă un strălucit asemenea exemplu: Sir Roger Norrington se numără printre cei care au schimbat, într-un demers care a depăşit o jumătate de veac, expresia “muzică veche” în “curent al interpretării informate istoric”. Aşa stăm mult mai bine, nu credeţi?

Cred că nu întâmplător Anglia, bastion al tradiţiei, a dat nume esenţiale în ultimele decenii care au produs o revoluţie în percepţia pe care o avem despre cum trebuie să sune Bach, fiii săi, Monteverdi, Haendel, Rameau, Telemann, Vivaldi, dar şi Haydn, Beethoven şi chiar romanticii timpurii: pentru că tradiţia, pentru a se perpetua, are nevoie periodic de reevaluări severe; de reconsiderări din temelii ale raportului dintre interpret şi muzica pe care o serveşte. Şi asta fiindcă, în chip aparent paradoxal, a te strădui să fii perfect fidel intenţiei compozitorului reflectate în partitură reprezintă garanţia originalităţii şi nu calea epigonului (după strălucitul model al Cameratei Florentine).

Cine este astăzi Sir Roger Norrington, cel născut la Oxford, într-o familie nobiliară, acum aproape 82 de ani? Fostul student al lui Sir Adrian Boult, fondatorul Corului Schütz, al ansamblului „London Classical Players”, cel care tutelează London Philharmonic Choir şi Oxford Bach Choir? Artistul care a fost dirijor principal al formaţiei Bournemouth Sinfonietta, al Cameratei Salzburg, al Orchestrei de Cameră din Zürich şi al Orchestrei Simfonice Radio Stuttgart? Din punctul meu de vedere, un partener de discuţie de neuitat- amabil, firesc, adesea ironic, pasionat de muzică până în vârfurile degetelor. Este un adversar al folosirii vibrato-ului şi un promotor al tempourilor notate de Beethoven însuşi în partiturile sale, chiar dacă nu puţine voci le consideră nepotrivite (între care şi Celibidache). L-am întrebat de ce nu avea dreptate dirijorul român iar răspunsul a fost: “Pentru că Beethovn este mai important decât Celibidache.” M-am străduit să aflu, într-un interviu de aproape trei sferturi de oră, cum gândeşte acest muzician deja cu aură de legendă, în armonie perfectă cu propria modestie şi cu muzica pe care o iubeşte aşa cum ne convinge mereu şi mereu; iar rezultatul, care pe mine m-a surprins şi m-a încărcat pentru mult timp înainte, reprezintă o experienţă pe care vă invit s-o descoperiţi. Sir Roger Norrington, invitat în seria “Poveştile de success ale muzicii”, începând de duminică, 17 ianuarie 2016, ora 10,30.