"În Iordan botezându-Te, Tu, Doamne..."

Cele trei Praznice Împărăteşti sărbătorite la cumpăna dintre ani relevă legătura omului tradiţional din cultura creştină bimilenară cu divinitatea, într-un ciclu care începe cu Naşterea Domnului (Crăciunul, 25 decembrie), continuă cu Tăierea împrejur cea după Trup a Domnului (1 ianuarie, sărbătoare suprapusă cu Anul Nou civil şi cu prăznuirea Sfântului Vasile cel Mare) şi se încheie cu Botezul Domnului (Boboteaza, 6 ianuarie). Ultima sărbătoare din acest ciclu îi este dedicată, pe 7 ianuarie, Sfântului Prooroc Ioan, Botezătorul Domnului, acel ultim profet al Vechiului Testament, care L-a cunoscut direct pe Iisus Hristos. Troparul Botezului Domnului întruchipează una dintre cele mai cunoscute şi mai reprezentative cântări ale Bisericii Ortodoxe, care se intonează la slujba din ziua de Bobotează (numită şi Dumnezeiasca Arătare, Epifania sau Teofania). Troparul de la Botezul Domnului (împreună cu celelalte cântări bizantine din această perioadă) leagă în mod perceptibil cerul cu pământul, ca o icoană tainică a Răscumpărării lucrate prin Botezul după trup al Logosului, împlinind în lume şi o lucrare cu un caracter cosmic.

Sacru şi profan în tradiţia muzicală ortodoxă

Tradiţia cântărilor bizantine s-a transmis pe cale orală şi a fost asimilată la nivelul culturii populare printr-o procesualitate particulară fiecărui popor în parte. Astfel, în zona balcanică de expresie slavă, cântările de tradiţie bizantină îmbracă forme care poartă o amprentă folclorică distinctă şi o puternică specificitate locală. Întrucât, în ortodoxia slavă (mai puţin în cea bulgară) sărbătorile sunt ţinute "pe stil vechi" (sau după calendarul iulian, inclusiv cele trei mari Praznice Împărăteşti de la cumpăna dintre ani), cântările Crăciunului şi Bobotezei, urările de Anul Nou şi alte piese din aceeaşi categorie a folclorului obiceiurilor de iarnă se întrepătrund într-o succesiune care face trecerea dinspre sacru înspre profan. Din aceeaşi perspectivă, ele ilustrează, în egală măsură, atât fenomenele de "laicizare" şi "folclorizare", cât şi asumarea unui repertoriu muzical care a aparţinut, iniţial, imnografiei creştine.

Cei trei regi în cultul romano-catolic

Biserica Romano-catolică a jucat un rol important în cristalizarea folclorului şi obiceiurilor legate de sărbătorile de iarnă. În acest context, dacă în Creştinismul primar, Naşterea Domnului era marcată pe 6 ianuarie, începând cu al doilea mileniu creştin, Biserica de Apus a introdus la această dată sărbătorirea celor trei magi, sau regi, de la Răsărit, cei care, potrivit Evangheliei după Matei, au urmat steaua care vestea naşterea lui Hristos, Împăratului lumii, al Cerului şi al pământului. De atunci, cultul celor trei magi a intrat în obiceiurile folclorice apusene şi central-europene. În acest spaţiu cultural avem ca exemplu zona Tirolului de Sud şi Munţilor Dolomiţi. Această regiune multiculturală (în care limbile vorbite sunt germana, italiana dar şi ladina) este dominată de o religiozitate profundă, în care Biserica Romano-catolică a jucat un rol important în cristalizarea folclorului şi obiceiurilor legate de sărbătorile de iarnă şi de cultul celor trei regi de la Răsărit. Cântecele care se intonează aici la cumpăna dintre ani, cu virtuţi augurale şi cu sonorităţi plurivocale, armonico-polifonice, sau urările scandate, ale copiilor, bazate pe structuri melodice oligocordice (cu două sau trei sunete) se întrepătrund într-o varietate de variante muzicale şi modalităţi de armonizare populară ale unor melodii care au provenit, cândva, din repertoriul Bisericii Romano-catolice.

Vă invit, aşadar, marţi 12 ianuarie 2016, de la ora 20.30, la prima ediţie din acest an a emisiunii "Muzici tradiţionale", să întâmpinăm noul an cu piese de tradiţie bizantină, colinde, urări intonate şi alte cântări ritual-ceremoniale din spaţiul cultural românesc, balcanic, mediteranean dar şi central-european.