Cântecul de dragoste - specie lirică distinctă cu valoare universală

Deosebit de alcătuirile melopeice cu structuri improvizatorice, neregulate şi non-spectaculare, care sunt subordonate în special doinei, cântecul propriu-zis (denumit astfel în premieră de Constantin Brăiloiu, tocmai cu intenţia de a-l departaja ca specie lirică distinctă) a suscitat interesul folcloriştilor europeni şi români încă din secolul al XVIII-lea. Dimitrie Cantemir, în Descriptio Moldaviae, menţionează mai multe modele de cântări ale epocii sale, printre care se evidenţiau cântecele haiduceşti, cântecele "de codru" (identificate ulterior cu doinele) şi cântecele de dragoste. În culturile orale tradiţionale europene, evocările stărilor sufleteşti prin cântec se supun unei triade indisolubile: melodie, text, formă. Aceasta este completată prin stiluri proprii, care vizează atât manierele de interpretare (vocale sau instrumentale, individuale sau în grup) cât şi ocaziile sociale (şezători, evenimente, sărbători şi adunări colective) sau, pur şi simplu, exprimarea unor stări sufleteşti, împărtăşite (sau nu) celor din jur.

De la sentimentul românesc al dorului la alte exprimări ale dragostei

Dintre temele cântecelor de dragoste nu lipseşte dorul, acel sentiment complex care se exprimă într-o multitudine de forme şi care transcende spaţiul şi timpul. De aceea, dorul ocupă un loc central şi chiar privilegiat în refrenele cântate de români. Dorul întruchipează ipostazele superioare ale dragostei, precum şi sublimarea ei în forme spiritualizate, superioare. Din spaţiul românesc şi până în alte regiuni ale lumii, oamenii îşi exprimă iubirea prin mijloace artistice diverse. Unitar rămâne însă cântecul, ca formă de expresie supremă, fie că îmbracă veşmântul romanţei populare (la vechii evrei spanioli stabiliţi încă din sec. al XV-lea în regiunea Salonicului), al cupletului satiric (în regiunea italiană Abruzzo), al stilului apropiat de baladă (la galezii din insulele scoţiene Hebride) sau al cântecelor tributare unui stil declamator, întâlnite în zona Pskoff, Rusia.

Cântarea - pentru sine sau pentru alţii?

Funcţiile cântecului sunt subordonate stărilor sufleteşti pe care le exprimă dar, în egală măsură, sunt dependente de nivelurile de manifestare: intim, social şi cultural. Prin cântec omul tradiţional îşi căuta restabilirea echilibrului emoţional, prin rememorarea unor trăiri şi prin raportarea la fiinţa iubită. În plan subsidiar prin cântec se realiza o apropiere şi o integrare socială, se depăşeau anumite bariere impuse de vârstă şi de cutumele sociale, se găseau chiar şi mijloacele de exprimare şi de receptare ale unor valori culturale unanim recunoscute. Abia în ultimă instanţă funcţionalitatea cântecului a fost subordonată divertismentului şi spectacularului. Toate aceste caracteristici constituie tot atâtea etape şi stadii de mărire, prefacere şi decădere ale cântecului de dragoste, specie distinctă a liricii populare.

Vă invit, aşadar, să descoperim împreună farmecul şi frumuseţea unor cântece de dragoste, din spaţiul românesc şi european, marţi, 10 noiembrie 2015, de la ora 20.30, în cadrul emisiunii "Muzici tradiţionale".