În 2003 s-a decis să se retragă de pe scena de concert şi din sălile de recital. Avea 80 de ani. Alicia de Larrocha a fost în România - ca să răspundem la această întrebare pe care putem să ne-o punem fără teamă, căci informaţiile sunt atât de sumare încât te şi întrebi: chiar a fost aici? Da, în primăvara lui 1967 şi nu doar pentru un concert ci pentru mai multe, la Ateneu şi la Sala mică a Palatului. Un turneu în urma căruia ne-au rămas totuşi mărturii sonore. Cu siguranţă le-a lăsat amintiri de neuitat celor care au avut şansa să se afle în sală. S-a întâmplat asta pretutindeni pe glob, unde a poposit pentru una sau mai multe apariţii.

Alicia de Larrocha - pianista "nu prea plăcută vederii..."

În septembrie 2009 a trecut în lumea celor drepţi. Atunci, Wall Street Journal evidenţia o trăsătură de caracter ce ţine poate de inocenţa perpetuă a unei artiste de mare calibru, dar care a rămas toată viaţa extrem de modestă, cu un soi de "timiditate", de teamă în faţa publicului. Şi o considera "…una dintre ultimele reprezentante ale epocii de aur a pianismului, când poezia domnea, iar forţa personalităţii însemna altceva decât afişarea spectaculosului."… "A fost una dintre puţinele pianiste din lume care au avut o abordare feminină a claviaturii. Deşi capabilă să genereze un sunet plin, frazarea ei era delicată şi clară…" se scria şi în ferparul din The Telegraph. Şi tot de acolo aflăm că unii au comparat-o cu Vladimir Horowitz, date fiind blândeţea şi serenitatea lor asemănătoare.

Ea considera, însă că mai mult decât atât, mai aveau ceva în comun: ea mâini atât de mici, el, Horowitz, atât de mari! Aceeaşi problemă, dar privită din unghiuri diferite.

Când a venit în România avea 43 de ani, dar o importantă experienţă de scenă. Avem versiunea ei pentru poeticul concert de Schumann cântat în 8 şi 9 aprilie 1967. "Nu-mi place să fiu privită. Să stau la pian, aşa scundă, nu sunt prea plăcută vederii, iar muzica este pentru ascultat, nu pentru privit…" se confesa Alicia de Larrocha într-un interviu din New York Times în 23 noiembrie 1995. Nici televiziunea nu-i plăcea: "Dacă realizez că sunt camere împrejur, nu mă simt în largul meu." Dar, în acelaşi timp, era conştienţă de propria-i personalitate. 

Alicia de Larrocha - cu posibilităţi fizice reduse, a reuşit... 

"Eu sunt eu, şi nu-mi place să fiu comparată cu altcineva…" Cu posibilităţi fizice care ar fi părut să nu-i permită abordarea marelui repertoriu pianistic, a reuşit. I-a fost parteneră de muzică de cameră lui Gaspar Cassado, dar şi pentru Victoria de Los Angeles (pe care o acompaniase în adolescenţa cântăreţei când a câştigat un concurs radiofonic). Iar idolul ei fusese Arthur Rubinstein (care-şi începuse cariera în Spania şi pe care îl cunoscuse când era doar o copilă). Viaţa în turnee i-a arătat complicaţiile ei. În 1995 a mărturisit pentru New York Times că odată, în Franţa unde locuia într-un apartament cu pian, a primit un buchet de flori de la un vecin, ce conţinea o carte de vizită pe care era scris: "Vă rog, cântaţi mai tare. Vreau să vă aud!". Dar, altădată, la Zurich, studiul ei a condus la o vizită a poliţiei. "Sâmbăta este interzis să faci orice zgomot, ori să lucrezi în grădină" i s-ar fi spus. La New York, în apartamentul în care locuia la vremea interviului pomenit, aflat după colţ de Carnegie Hall, "preparase" marele pian de concert Steinway ca să nu deranjeze vecinii…

Alicia de Larrocha - declaraţie la Bucureşti: "…nu sunt făcută pentru muzica nouă…"

În faţa publicului nostru a stat, două seri la rând, la Ateneu, pentru Concertul op. 54 în la minor de Robert Schumann cântat cu Orchestra Filarmonicii bucureştene şi cu Mihai Brediceanu la pupitru. Pe de altă parte, muzica unor Granados sau Albeniz fusese adeseori pentru prima dată revelată publicului de pretutindeni de către ea, ca şi în recitalul din Bucureşti pe care l-a susţinut în 11 aprilie 1967, după simfonicele de la Filarmonică, iar pe scena Sălii mici a Palatului a mai prezentat lucrări de Soler, Bach şi Schubert. Totuşi, după concertele de la Ateneu, într-un dialog cu Vasile Cristian publicat într-un program de sală mai bine de o lună mai târziu, recunoscându-şi rolul în promovarea muzicii sale, declara, cu referire la evoluţia de atunci a creaţiei spaniole: "nu pot şti dacă e un moment trecător, sau un drum nou pe care vor merge muzicienii viitorului. Personal, îmi dau perfect seama că nu sunt făcută pentru muzica nouă…"

Ernst Wallfisch - violistul-pereche cu pianista Lorry Wallfisch

Era puţin înainte de al doilea război mondial când doi studenţi de la Conservatorul bucureştean s-au cunoscut. El violist, ea pianistă. Au format un cuplu atât în viaţă cât şi pe scenă. Auzindu-i împreună, Yehudi Menuhin i-a luat sub aripa sa ocrotitoare (aceasta după ce violistul îl cunoscuse pe însuşi Enescu pe care apoi l-a considerat o veritabilă sursă de inspiraţie), astfel ajungând să cânte împreună la Festivalul de la Prades (şi cu iniţiatorul lui, Pablo Casals), mai mult, ajungând să-i sprijine pe cei doi soţi să emigreze în SUA. "Este nevoie de un artist de talia domnului Wallfisch pentru a ridica viola din poziția de Cenuşăreasă pe care o ocupă în familia coardelor". Este părerea criticului Elena de Sayn exprimată în Washington Evening Star la 22 octombrie 1951, după primul recital al duo-ului Wallfisch în capitala americană. Cam în aceeaşi manieră scria şi Edmund Pendleton în ediţia pariziană a publicaţiei  New York Herald Tribune în 11 octombrie 1955. 

Wallfisch - origine germană, şcoală românească, faimă internaţională

Ernst Wallfisch era născut la Frankfurt şi a venit la Bucureşti cu familia pe când avea doar 6 ani. Cariera sa, după anii 50 s-a desfăşurat în diverse orchestre simfonice, la Dallas, Cleveland, Detroit, dar şi în recitaluri şi concerte atât pe continentul american, cât şi în Europa, Africa de Nord sau Israel. Repertoriul restrâns dedicat instrumentului l-a făcut să caute neîncetat lucrări potrivite pentru afirmarea talentului său. Partitura Sonatei pentru violă mare de Nicolo Paganini are o istorie palpitantă, cum aflăm din notele scrise de Lory Wallfisch, soţia şi partenera de muzică de cameră a lui Ernst Wallfisch, şi incluse în cărticica discului de unde am ales lucrarea din această după-amiază. Ca multe alte manuscrise ale lui Paganini, ea s-a rătăcit, fiind descoperită chiar de violistul nostru care aflase că se găsea în posesia unui industriaş german. Cu oricâte insistenţe a încercat să-l determine a-i permite să facă o copie pentru a o putea cânta, făcându-şi-l aliat chiar şi pe fiul industriaşului german, dorinţa i s-a împlinit numai după moartea celui dintâi.

A copiat cu mâna atât ştima sa, cât şi partitura şi ştimele pentru orchestră, căci lucrarea nu fusese tipărită - cum afirma Lory Wallfisch. Tot ea ne spunea că Paganini ar fi compus această piesă ca răspuns la diferendul avut cu Berlioz (care-i scrisese special Simfonia Harold in Italia, dar a cărei parte solistică de violă a fost refuzată de Paganini, considerând-o insuficient de ofertantă pentru el; Berlioz atunci i-ar fi spus ca în acest caz, să-şi scrie singur un concert pentru violă şi astfel ar fi apărut această sonată cu orchestră).

Ernst Wallfisch a semnat printre primele prezentări publice ale lucrării, cântând-o în martie 1974 cu Orchestra Simfonică din Baltimore sub bagheta lui Sergiu Comissiona. Aflăm, astfel că această "delicatesă" sau "bomboană" muzicală (numită astfel de criticul de la Baltimore Sun) "...glorifică viola într-o manieră ce evocă ariile efervescente din opera bufa italiană, în care farmecul şi virtuozitatea sunt parteneri fericiţi". Puteţi savura această delicatesă muzicală în emisiunea de astăzi, într-o înregistrare cu Orchestra Filarmonică Germană din Herford şi cu dirijorul Franz Allers datând din 1976.

Igor Stravinski interpretează Igor Stravinski la Moscova 

Şi în cazul ultimei lucrări programate la "Cutia cu amintiri" avem de-a face cu un artist care şi-a părăsit ţara, dar, la chemarea confraţilor din Uniunea Compozitorilor, a revenit, după aproape jumătate de veac, pentru a-şi expune arta în faţa publicului moscovit.

Vorbim despre Igor Stravinski, revenit la Moscova în 1962 pentru a-şi dirija propriile creaţii, chiar dacă a intuit că autorităţile comuniste doreau mai ales să puncteze politic această vizită a genialului creator, pe-atunci octogenar. "Nici un alt nume de artist nu fusese atât de urât tratat ca al meu, în Uniunea Sovietică…" ar fi spus atunci compozitorul care era şi cetăţean francez şi american, arătând că vizita lui nu are nimic nostalgic în ea. Totuşi, din dorinţa de a satisface aspiraţia tinerilor muzicieni ruşi să-l cunoască, a acceptat invitaţia, iar câteva zile petrecute în Rusia au însemnat concerte la Marea Sală a Conservatorului, fie cu Orchestra Filarmonicii din Moscova, fie cu cea cunoscută drept "Orchestra Simfonică a URSS". Am ales muzica baletului Orpheus pentru a evoca acest moment memorabil.

Alicia de Larrocha, Ernst Wallfisch şi Igor Stravinski (dirijor) - momente de istorie, duminică, 31 mai, la "Cutia cu amintiri". La ora 16.00.