Fără să am vreun moment impresia că noi, cei de-acum, suntem mai buni decât ceilalţi, dinaintea noastră, voi pleca totuşi de la o premisă cu care sper să fiţi de acord: tehnologic vorbind, trăim în cea mai evoluată perioadă din câte au existat. Paradoxal însă, sau poate doar ca o consecinţă, suntem, grosso modo, şi cei mai îndepărtaţi în înţelegerea tehnicii din jurul nostru, chiar şi cât de cât: pe cine interesează oare cum funcţionează Bluetooth, purificarea apei de la robinet sau semafoarele de la colţ?! Raportarea la ele oscilează între satisfacţia banală că totul e ok şi momentele, rare, când lucrurile o iau razna - nesiguranţa făcându-ne să apreciem normalitatea care, altfel, ar trece neobservată; exact cum îi mulţumeşti lui Dumnezeu pentru aerul curat după ce ieşi de undeva unde s-a fumat în exces! Cu siguranţă omul obişnuit, contemporan al unor Mozart sau Bach, era cu mult mai în largul lui în privinţa apropierii de avangarda tehnologică a timpului său decât ceea ce ni se întâmplă azi. Şi v-am pus atenţia la o aşa încercare doar pentru a risca o ipoteză vizând muzica clasică în momentul de faţă: şi aici suntem, tehnic vorbind, într-o epocă fastă - şi, prin analogie, ca notă generală, percepţia mea e că există o lipsă echivalentă de interes, de aderenţă în a înţelege performanţa interpretativă.

Da, dispunem de tehnologie cu doar un click sau o atingere; ceea ce au imaginat clasici ai literaturii SF a devenit banalitate. Dar trăim parcă şi o conspiraţie la adresa manualităţii, a culturii mişcării; fără de care am început deja să judecăm în mod abstract şi depersonalizat toate minunile muzicale ale acestui timp, care nu ni se mai par deloc minuni. Uităm, poate, că ele sunt generate nu de maşini, ci de persoane care investesc în performanţa lor cu mult mai mult decât îi vom putea noi răsplăti vreodată prin biletele cumpărate sau albumele pe care ni le punem pe raft.

Este ceea ce încercăm să vă oferim dumneavoastră, celor care poate urmăriţi "Poveştile de succes ale muzicii": istorii personale ale unor mari artişti care fac totul pentru a funcţiona cu precizie de ceas elveţian, oameni angajaţi într-o lume devoratoare de perfecţiune fără să fie interesată şi de ce o susţine: ei bine, nouă nu ne e indiferent.

Povestea lui Vadim Gluzman

...porneşte şi ea, ca atâtea altele, din spaţiul comunist, sovietic; însă tot ca mulţi alţi artişti se bucură că l-a părăsit - s-a întâmplat în 1990, când s-a stabilit în Israel. A studiat cu faimoşii Zahar Bron, Dorothy DeLay şi a avut şi norocul ca Isaac Stern să-i fie fost mentor. Acum evoluează ca solist în compania celor mai renumite orchestre europene şi americane. Temperament liric-romantic, Vadim Gluzman se simte acasă în repertoriul de secol al XIX-lea, dar are apetit şi pentru autorii de secol XX - între care nu puţini au plecat din acelaşi spaţiu rus. Între atuurile lui - frumuseţea şi bogăţia uluitoare a sunetului - pentru că Gluzman cultivă amprenta personală în sonoritate, un belcanto violonistic ce îl leagă, după unele voci, de marea tradiţie a violoniştilor romantici. Are în folosinţă o superbă vioară Stradivari "ex-Auer" din 1690 ce i-a fost împrumutată de Societatea Stradivarius din Chicago.