În ultimii 30 de ani, cu excepţia unor colaborări sporadice cu ansambluri camerale şi câteva mici proiecte în care şi-a suprapus singur toate instrumentele, Keith Jarrett a apărut exclusiv în doar două ipostaze: pian solo, cu discuri în majoritate înregistrate live şi formula de trio, cu Gary Peacock - bas şi Jack DeJohnette - baterie, cu care a abordat în bună parte piese standard. Când intră pe mâini bune, improvizaţia înseamnă compoziţie pe moment. Fie că vine din improvizaţiile solo, unde pianul trasa instantaneu linii melodice incredibile, sau din parafrazele temelor clasice, muzica lui Jarrett înseamnă compoziţie spontană, mai puţin formală, fără prea multă preconcepţie, sau bine încadrată în estetica repertoriului standard. În comparaţie cu aceste monumente de personalitate, proiectul început în 2010 alături de basistul Charlie Haden, prin albumul "Jasmine", pare o conversaţie intimă între doi prieteni care nu s-au văzut de mai bine de 30 de ani. Colaborarea lor pare să fi fost foarte productivă, din moment ce albumul "Last dance" conţine piese înregistrate în aceeaşi sesiune cu piesele de pe "Jasmine", preluări din The Great American Songbook. Aceleaşi puncte forte care au făcut din "Jasmine" o bijuterie predomină şi pe aceste piese, cu abilitatea lui Haden de a găsi nota limpede, potrivită şi cu spontaneitatea şi virtuozitatea lui Jarrett, care absoarbe muzica din eter, pe un ton relaxat, cu o libertate specifică muzicii live. Aranjamentele sunt cunoscute, în schimb improvizaţia este mereu strălucitoare, chiar dacă se simte şi efectul vârstei biologice. În spirit, "Last dance" este cel puţin la fel de generos ca şi celelalte.

Fred Hersch Trio - "Floating"

Concertele pe care Fred Hersch le-a susţinut în ultimii ani au confirmat geniul acestuia ca pianist şi compozitor în vârf de formă, fiind capturat pe disc, atât în formula de trio, cât şi în evoluţiile solo. Acum, cu posibilităţile de captare şi producţie, jazz-ul poate fi mult mai expresiv în varianta live, fără să mai fim nevoiţi să filtrăm notele prin clinchete şi voci. Cu formula de trio consolidată alături de John Herbert la contrabass şi Eric McPherson la baterie, Fred Hersch înregistrează în studio albumul "Floating", reuşind, prin fluenţa înregistrării şi printr-o captare comună, să simuleze atmosfera unui concert. Sound-ul este fluid, evocând senzaţia de imponderabilitate, cu notele plutind pe nori şi ritmul condus de pulsaţii subtile. Hersch are un admirabil simţ al melodiei, scriind în diverse stiluri şi stări, menţinând în acelaşi timp coerenţa actului în întregimea sa. Trio-ul se pliază pe fiecare piesă, lăsând notele să curgă, delicat şi priceput controlate. Iată de ce Fred Hersch este considerat unul dintre cei mai rafinaţi şi inspiraţi pianişti contemporani.