Alicia de Larrocha în România? O întrebare pe care putem să ne-o punem fără teamă, căci informaţiile despre aceasta sunt atât de sumare, încât te şi întrebi - chiar a fost aici? Da, a fost în primăvara lui 1967 şi nu doar pentru un concert, ci pentru trei: două la Filarmonică şi un recital la Sala mică a Palatului. Un turneu în urma căruia ne-au rămas totuşi mărturii sonore.

Avea 43 de ani şi o importantă experienţă de scenă (începută la 6 ani în recital şi cu debutul concertistic la 11), deja cucerise America, iar concertele ei în Spania natală se vindeau mult înainte de data lor. Casele de discuri se înghesuiau să-i poată imortaliza arta.

Micuţă (măsura doar 1,52 m!!!), cu posibilităţi fizice care nu ar fi părut să-i permită abordarea marelui repertoriu pianistic, a reuşit. Şi - mai mult! - a făcut cunoscută muzica spaniolă pretutindeni, cântând-o în paralel cu marile opusuri ale tuturor timpurilor. Mâinile ei mici au reuşit să aducă la lumină partituri imposibile pentru alţii, precum al treilea concert al lui Rahmaninov!

În 1974 primea primul premiu Grammy căruia i s-au mai adăugat până în 1992 încă 3 (în acelaşi timp, multe altele ca Grand Prix du Disque, Edison Award - de câte 3 ori ş.a.).

Când în septembrie 2009 a trecut în lumea celor drepţi, în Wall Street Journal se vorbea despre faptul că era "…una dintre ultimele reprezentante ale epocii de aur a pianismului, când poezia domnea, iar forţa personalităţii însemna altceva decât afişarea spectaculosului." Şi se mai evidenţia acolo o trăsătură de caracter ce ţine poate de inocenţa perpetuă a unei artiste de mare calibru, dar care a rămas toată viaţa extrem de modestă: un soi de "timiditate", de teamă în faţa publicului.

"Nu-mi place să fiu privită. Să stau la pian, aşa scundă, nu sunt prea plăcută vederii, iar muzica este pentru ascultat, nu pentru privit…" (se confesa într-un interviu din New York Times din 23 noiembrie 1995). Nici televiziunea nu-i plăcea: "Dacă realizez că sunt camere împrejur, nu mă simt în largul meu." Dar, în acelaşi timp, era conştienţă de propria-i personalitate: "Eu sunt eu, şi nu-mi place să fiu comparată cu altcineva…"

Muzica unor Granados sau Albeniz a fost adeseori pentru prima dată revelată publicului de către ea, ca şi în recitalul din Bucureşti unde a fost prezentă lângă lucrări de Soler, Bach şi Schubert.

S-a retras din faţa claviaturii şi a publicului la 80 de ani: cariera ei a însemnat cam 4000 de concerte şi recitaluri! Pentru noi rămâne o binecuvântare faptul că, după ce în urmă cu mai bine de o lună v-o prezentam într-o înregistrare dintre cele ce au marcat la superlativ arta sa (cu "Iberia" lui Albeniz), duminică, 8 iunie 2014, o putem asculta în concertul lui Schumann de la Ateneul Român, din data 8 aprilie 1967. A cântat acolo cu Orchestra Filarmonicii George Enescu, ascultând de bagheta lui Mihai Brediceanu.

Nu uitaţi: 104,8 sau 97,6 FM, sau online la www.romaniamuzical.ro la ora 16,00 - o nouă nestemată din "Cutia cu amintiri".

Vă aştept.