ACUM:
13.05
Polifonii
Universal și românesc, creație și interpretare.
Urmează: 15.25 Promo Informații despre evenimentele Radio România Muzical și ale partenerilor noștri.
Apoi: 15.29 Promo RRM Detalii despre cele mai interesante emisiuni ale zilei.

Arhivă : Evenimente Înapoi

SERIAL. Vitralii - Cultura muzicală italiană. Opera în secolul al XIX-lea (I)

Bookmark and Share
Publicat: sâmbătă, 27 Iunie 2015 , ora 11.08

Înflorirea belcanto-ului

Vă invit astăzi la câteva porții de belcanto, stilul ce a definit opera italiană în prima jumătate a secolului al XIX-lea, pentru că vom vorbi astăzi despre două nume mari ale epocii, Gioacchino Rossini și Vincenzo Bellini. Dar să începem întâi cu opera. Termenul belcanto - cânt frumos apăruse în opera italiană încă de la finalul secolul al XVII-lea dar a început să fie cu adevărat în uz abia în secolul al XIX-lea, ca o reacție la stilul auster care era asociat operei germane. În această perioadă înflorea, de asemenea, și stilul romantic, cu toate idealurile sale estetice. Dacă în marea majoritate a Europei romantismul s-a manifestat mai ales prin muzica instrumentală, în Italia, opera a fost cea care i-a încarnat, în maniera sa proprie, desigur, aspirațiile. De altfel, opera secolului al XIX-lea reflectă, ca nici un alt gen muzical, marea mișcare de idei din care s-a născut Revoluția franceză. Deschisă unui public nou, ea își schimbă subiectele, temele antice cedând în fața celor istorice, concepute ca gesturi cu semnificații politice, și cu alte tipuri de eroi. Dispariția castraților, precum și numeroasele prefaceri petrecute pe teritoriul muzicii instrumentale duc la configurația operei romantice cu substanțiala participare orchestrală. Spre deosebire de Franța sau Germania, în Italia tipurile de operă seria, buffa, semiseria rămân de actualitate, cu noi elemente definitorii, în vreme ce caracteristici dintotdeauna ale muzicii italiene își reafirmă apartenența - primatul cântărețului, simplitatea și pregnanța melodiei, claritatea formelor și forța expresiei.

Carismaticul și jovialul Gioacchino Rossini

Repertoriul de operă al secolului al XIX-lea își datorează popularitatea nu atât elementelor de limbaj, preponderent tradiționale, ci forței de expresie, talentului unor compozitori ca Gioacchino Rossini, de exemplu. La fel ca Mozart, Rossini oferă soluții muzicale problemelor ridicate de libret, reușind un mariaj armonios între sunet și cuvânt și readucând în actualitate vechea teorie a afectelor. Astfel, în creația sa, aria exprimă un sentiment a cărui semnificație este sugerată de text. Cu siguranță că autorul italian este unul dintre cei mai carismatici compozitori din istoria muzicii. Multe anecdote au rămas în urma jovialului și supraponderalului Rossini, renumit pentru comoditatea proverbială (care, nu-l împiedica însă, să scrie cu o extremă rapiditate partiturile sale de operă) dar și pentru pasiunea pentru mâncarea bună și femeile frumoase. Umorul și optimismul care îl caracterizau se oglindesc ca trăsături definitorii în muzica sa. Privirea ironică a lui Rossini era mereu activă, îndreptată atât asupra propriei persoane, cât și a contemporanilor, toate defectele umane și mai ales conveniențele sociale fiind savuros persiflate în operele lui.

Dacă Bărbierul din Sevilla este cea mai cunoscută operă a sa, Semiramida este, cu siguranță, cea mai lungă, rolul principal fiind dedicat soției sale Isabela Collbran, o faimoasă interpretă a epocii. Prin Semiramida, inspirată de tragedia Semiramis a lui Voltaire, ca și prin Otello și Moise în Egipt, Rossini a demonstrat că poate scrie și altceva decât operă comică și o poate face cu același uriaș talent.

Rossini, un compozitor atipic s-a oprit brusc din scris la vârsta de 38 de ani. Rațiunile care au stat la baza acestei hotărâri rămân pentru totdeauna obscure. Să fi simțit că muzele inspiratoare nu mai sunt atât de darnice cu el? Era oricum bogat, faimos, ovaționat pretutindeni, așa că această hotărâre nu i-a umbrit cursul ulterior al vieții. Ultima sa lucrare lirică este Wilhelm Tell, a cărei uvertură a rămas celebră, fiind utilizată chiar și de Walt Disney în filmele sale. Probabil știți că uvertura era cea pe care Rossini o scria în ultima clipă, spre disperarea impresarilor săi. O spune el însuși: "Întotdeauna aștept seara dinaintea premierei ca să scriu uvertura. Nimic nu-mi îmboldește inspirația mai tare decât un copist așteptând înfrigurat partitura și un impresar în anticameră, zmulgându-și disperat părul din cap. Uvertura la Othello am scris-o într-o cămăruță a Palatului Barbaia, unde mă închisese unul dintre cei mai nesuferiți și chei regizori. Uvertura Coțofana hoață am scris-o cu o zi înainte de premieră, în podul operei La Scala unde fusesem încarcerat de director și păzit de patru mașiniști fioroși. Cât despre Bărbier, am găsit cea mai grozavă soluție: nici măcar nu m-am obosit să-i scriu o uvertura, am luat una gata făcută, destinată Elisabetei (Elisabeta, regina d'Inghilterra). Publicul a fost foarte mulțumit." Elisabeta, regina Angliei este o altă operă a lui Rossini iar obiceiul de a împrumuta și recicla teme din propriile creații îi este, de asemenea, propriu.

Rafinamentul lui Vincenzo Bellini

Vincenzo Bellini, un alt nume greu în opera italiană a dispărut, din păcate, prematur, la 34 de ani, înainte de a-și fi spus ultimul cuvânt. Romantic prin vocație, extrem de original din punct de vedere muzical, compozitorul italian, mare admirator al lui Rossini și profund influențat de cântecele populare napoletane și siciliene a reușit să realizeze un echilibru ideal între universul poeziei tragice a lui Leopardi și o delicatețe rafinată care amintește de universul sonor chopinian. În operele sale Norma și Somnambula a creat un tip de cânt aproape incantatoriu, căruia îi încredințează esența mesajului afectiv. Această osmoză dintre vocal și conținutul dramatic îi permite portretizarea foarte umanizată a eroilor săi.

Ariile lui Bellini sunt extrem de dificile, datorită ambitusului lor extins, după cum ați putut observa puțin mai devreme. O altă caracteristică a stilului lui Bellini este relația extrem de apropiată a muzicii cu textul, din care linia muzicală se naște unduios, cu multiple curbe și culori armonice. Diferența între arii și recitative este estompată și mai tare, ceea ce-i permite autolrului să-și etaleze stilul melodic rafinat ornamentat iar corurile sale dobândesc o funcție mult mai activă decât în operele contemporanilor săi. Aceste atribute l-au impresionat atât pe Giuseppe Verdi, cât și pe Richard Wagner, cucerit de opera Norma - și probabil știți cât de pretențios era Wagner.