ACUM:
19.00
Stagiunea muzicală Radio
Concerte ale Orchestrei Naționale Radio
Urmează: 21.00 Scena europeană Înregistrări sau concerte în direct.
Apoi: 22.30 Interpretul zilei (R) Marile nume din prezent și din trecut.

Arhivă : Evenimente Înapoi

SERIAL. Vitralii - Cultura muzicală italiană. Trecento (II)

Bookmark and Share
Publicat: miercuri, 17 Iunie 2015 , ora 15.03

Primele exemple de polifonie sonoră

Vă mai amintiți, probabil, de unduioasele linii ale cânturilor gregoriene sau de cele parfumat orientale ale cânturilor ambroziene. Ei bine, acestea au fost punctul de plecare către ceea ce în prezent se numește polifonie muzicală. Astăzi vom vorbi, printre altele, despre complicata și fascinanta artă de a jongla și a manevra diferite voci aparent independente din multe puncte de vedere dar unite de același schelet armonic. Vom mai vorbi, de asemenea, și despre alte două genuri cultivate în Trecento-ul italian: madrigalul și motetul. Revenind la polifonie, trebuie spus că la început a fost organum-ul, adică, de exemplu, un cânt gregorian transpus după ureche, într-o manieră improvizatorică, la un interval consonant. Ce înseamnă consonant? Un sunet care stabilește o relație armonioasă și echilibrată cu cel față de care se raportează, rezultatul nefiind în niciun caz stresant pentru ureche. Modelul sonor urmărea cu atenție în organum melodia originală, singura de fapt notată în partitură. Vă imaginați că asta cerea o oarecare dexteritate, nu? Cu timpul, compozitorii au prins curaj și văzând că rezultatul sună chiar bine au început să noteze în partitură această a doua voce, creându-i, astfel, o identitate, pentru ca mai apoi să își permită să o și dezvolte, să-i dea un profil independent. De aici și până la apariția mai multor voci dialogate nu a fost decât o chestiune de timp. Un timp din care face parte și Evul mediu, atunci când polifonia începe să se dezvolte din ce în ce mai mult, ramificându-se în două direcții - polifonia sacră și polifonia laică.

Madrigalul, principala formă a polifoniei laice

Numele său vine, după unii teoreticieni, de la carmen matricalis, poem scris în limba populară; alte surse afirmă însă proveniența termenului din expresia cantus materialis în opoziție cu cantus spiritualis ce se referea la polifonia religioasă. Primele madrigale aveau o tehnică polifonică destul de primitivă, deseori vocile urmând un traseu sonor monoton, în timp ce ritmul și melodia nu excelau prin creativitate și diversitate. Ulterior, acest neajuns va fi depășit dar madrigalul italian din Trecento, care, de altfel, spre începutul secolului al XV-lea nu va mai fi abordat, nu va reuși niciodată să egaleze faima de care s-a bucurat și se bucură în continuare madrigalul renascentist, cu care nu are nicio legătură în afară de nume. O caracteristică a madrigalului din Trecento o reprezintă utilizarea unor melisme bogate la începutul și la sfârșitul frazelor, în timp ce, în interior conținutul este expus aproape silabic. La fel ca și ballata, madrigalul reprezintă, așadar, o pendulare între ornamentația bogată și declamația rapidă. Unul dintre cele mai faimoase madrigale ale epocii este Una Panthera de Johannes Ciconia, piesă compusă în cinstea vizitei în orașul Padova a nobilului Lazzaro din Lucca. Versurile, gândite probabil chiar de Ciconia se referă la originile mitice ale fondării orașului Lucca de către o panteră magică în compania zeului războinic Marte.

Până prin secolul al XIV-lea oamenii se obișnuiseră să privească Biserica, și în mod special papalitatea, ca pe autoritatea supremă în materie de morală, dreptate, cultură și chiar politică, poate mai ales politică. În secolul al XIV-lea însă, această supremație a papei a început să fie intens discutată. Să fi fost de vină și răsunătoarele scandaluri privind viața coruptă a înalților clerici? Nu degeaba era prezentă satira în cântecele-poezii ale goliarzilor, despre care am vorbit în episodul trecut. Întâmplător sau nu, în această perioadă au apărut și multe curente creștine considerate eretice, dintre care s-a desprins mai târziu și protestantismul. Această distanțare a reușit să traseze mai ușor linia de demarcație între Biserică și Stat, între revelația divină și cea intelectuală, umană. În muzica medievală italiană însă, dragostea pentru Dumnezeu, țară, femei și vînătoare s-a slujit de aceleași mijloace înflorite și expresive, ce i-au devenit treptat specifice. Spre deosebire de colegii lor francezi, orientați către un stil mai rafinat și delicat compozitorii italieni puneau la grea încercare calitățile vocale ale interpreților din dorința de a-și exterioriza cât mai expresiv posibil amploarea pasiunilor și adâncimea emoțiilor. Francesco Landini, compozitorul orb încă din copilărie dar respectat și apreciat de către toți contemporanii săi nu face excepție de la această regulă, ba chiar a devenit unul dintre cei mai reprezentativi compozitori ai perioadei medievale italiene. Nu degeaba a apărut ca personaj în cartea "Paradiso degli Alberti" de Giovanni da Prato.

Indiferent că scriau despre patronul orașului lor, Fecioara Maria sau despre vreo experiență erotică, autorii italieni aveau tendința să utilizeze același stil melodic ornamentat care reprezenta de fapt dragostea acestora pentru muzică și felul în care înțelegeau să-și transpună sentimentele pe note. Până la urmă, având de-a face cu spațiul italian, expansiv, uneori excesiv dar mai mereu torid, aceste opțiuni componistice sunt de înțeles. Meritul de a fi stabilit forma definitivă a madrigalului îi revine lui Giovanni da Cascia sau Giovanni da Firenze, așa cum a mai fost cunoscut în epocă. Piesele sale au o bogăție a expresiei melodice greu întâlnită în lucrările contemporanilor lui.

Reprezentantul polifonic al muzicii sacre

Motetul italian va fi un gen neglijabil abordat pe teritoriul italian înainte de secolul al XIV-lea. Construit pe trei voci, două înalte, în registre asemănătoare, care evoluează într-o formă dialogată și una cu rol de acompaniament, motetul italian diferă ca structură de fratele său francez, mult mai elaborat și poate chiar mai rafinat. Această defazare va fi însă recuperată treptat, o dată cu intrarea în Renaștetere. Nu întâmplător, cel mai cunoscut compozitor de motete al epocii a fost Johannes Ciconia, un franco-flamand care nu putea fi imun la influențele teritoriului de origine. Într-un gen sacru, ce ar fi presupus mai multă sobrietate, Ciconia va utiliza un stilul melodic puternic ornamentat. Deosebirea de genurile laice, de exemplu madrigalul, nu este foarte evidentă dar nu vă mirați prea tare, fiindcă vorbim despre Italia și apetitul lor pentru ornamentică.

Ioana Marghita