Recunosc, când m-am instalat în sală ca să ascult primul concert cu Maggio Musicale Fiorentino, încă mai zâmbeam amintirilor extraordinare din 2003, când orchestra a venit cu Zubin Mehta şi cu un program greu: Enescu, Stravinski, Mahler. În urma acelui concert de la Sala Palatului a rămas o stare de emulaţie vecină cu beatitudinea, pentru mulţi fiind sinonimă şi cu închiderea fabuloasă dar neoficială a festivalului.

Acum, în 2019, MMF a venit cu directorul muzical şi dirijorul şef actual, aflat la final de mandat - Fabio Luisi. Muzician experimentat, Luisi are în panoplia sa cele mai faimoase scene şi ansambluri ale lumii, unde a deţinut şi funcţii manageriale importante: Orchestra Simfonică din Dallas (unde va deveni dirijor şef din 2020), Orchestra Simfonică Naţională Daneză, Maggio Musicale Fiorentino, Opera Metropolitan din New York, Capela de Stat din Dresda, Orchestra Radiodifuziunii Germane din Leipzig, Suisse Romande sau Tonkünstler din Viena, ş.a. O carieră lungă şi bogată, la cei 60 de ani împliniţi în 2019.

În ediţia actuală a Festivalului Enescu, repertoriile alese pentru cele două concerte (16 şi 17 septembrie) au adus la Bucureşti şi corul cu aceeaşi siglă.

Un Verdi frumos

La Sala Palatului (singura capabilă să găzduiască pe scenă un ansamblu vocal-instrumental de peste 200 de muzicieni) am ascultat luni 16 septembrie Messa da Requiem terminată de Giuseppe Verdi în 1874 şi dedicată celui pe care îl admira de mulţi ani: scriitorul Alessandro Manzoni.. Am venit cu sufletul şi mintea dornice să se bucure de un Verdi cântat de italieni; ca la el acasă, nu?

A fost mai degrabă un Requiem dirijat de Fabio Luisi. Încă de la început m-a surprins tempoul ales de către dirijor - mai degrabă alert. Sigur, fluenţa tempilor a asigurat o unitate multdorită monumentalei lucrări. Luisi nu a "poposit" între părţile opusului şi nu a lăsat publicului răgazul de a se foi sau tuşi în voie. Requiemul a curs, de la început la final, cu tempi susţinuţi, ceea ce a fost şi în ajutorul soliştilor. Trebuie să recunosc că de multă vreme nu am mai ascultat un cvartet atât de unitar, din punct de vedere timbral. Soprana Hibla Gerzmavaa fost întruchiparea catifelei aurii, fără asperităţi însă cu o frumoasă consistenţă. Mezzosoprana Veronica Simeoni a adus calmul şi echilibrul în ecuaţia celor patru solişti. Tenorul Piero Pretti este posesorul unei voci penetrante, un timbru ambiţios iar basul Riccardo Zanellato a reprezentat pilonul siguranţei şi eleganţei.

În Requiemul verdian, orchestra nu s-a ridicat la nivelul concertului din 2003. Compartimentul de coarde este minunat, cu o luminozitate şi căldură ca un balsam pentru public. Suflătorii însă (trompete, tromboni) au "scăpat" câteva momente. Tuba mirum nu a avut nici spectaculozitate şi nici precizie, atât de necesare în acele minute când garnitura de alămuri este total descoperită. Câteva mici probleme au mai fost şi la acompaniamentul soliştilor însă aici cred că dirijorul a fost cauza decalajelor.

Verdi a rezervat corului o partitură deosebit de generoasă, rezolvată cu profesionalism de ansamblul MMF. Per total, un Requiem în care am admirat în primul rând soliştii apoi orchestra şicorul; cu toţii aflaţi sub mâinile neobosite ale lui Fabio Luisi. Ceva, însă, a lipsit la concertul din 16 septembrie…acel corolar al muzicii sublime interpretate magnific (aşa cum s-a întâmplat în 2003…ştiu, e deja obsesiv…). A fost frumos…şi atât.

Un virtuoz numit Krylov

Marţi 17 septembrie, orchestra MMF şi-a început programul cu un alt italian: Paganini. Concertul nr 1, scris acum mai bine de două secole (1817-1818), este un compendiu de tehnici dedicate viorii. Practic, Paganini a "injectat" partitura cu steroizii virtuozităţii. Tot ce este mai frumos şi mai greu: terţe, octave, duble, acorduri, flajeolete, pasaje ultrarapide (pentru mâna stângă) sau pizzicato, staccato, martellato, spiccato… arcuşul zboară pe coarde iar mâinile nu au răgaz. Ce a făcut Serghei Krylov însă… este acel moment magic despre care vă vorbeam mai devreme. În primul rând este un muzician incapabil să cânte fals! Vioara lui s-a auzit limpede până în cel mai îndepărtat ungher al Sălii Palatului. Nu a existat moment în care acest artist să nu "ardă" pe podium. O plăcere, o încântare, o bucurie! La fel ca şi bisul oferit - Capriciul nr. 24 de Paganini. Muzică pură; plămădită de un artist veritabil!

(NB. Publicul nu a aplaudat între părţile Concertului! O bilă albă! A recuperat însă cu două telefoane mobile…două bile negre…)

Un Enescu bun de pus în ramă

Aşteptam cu mare nerăbdare ce urma după pauză, când corul şi orchestra MMF dirijate de Fabio Luisi ne-au adus Simfonia a III-a op 21 de George Enescu. Un opus scris într-o perioadă grea şi tulbure (1916-1918), premergătoare primului Război Mondial. Pentru muzicienii familiarizaţi cu repertoriul impresionist (Ravel, Debussy), partiturile lui George Enescu nu ar trebui să fie dificile…sau prea dificile. Desigur, există deja o cutumă în virtutea căreia abundenţa indicaţiilor, densitatea tematică şi orchestraţia consistentă determină o anumită reticenţă a interpreţilor străini (şi nu numai) în abordarea repertoriului enescian. Să fim sinceri însă: câte orchestre autohtone programează o simfonie de Enescu într-o stagiune?!? Iar de Oedipe nici nu mai vorbim…e greu să fie montat la ONB măcar din doi în doi ani…

Dacă am avut atâtea observaţii la adresa lui Fabio Luisi până acum, ei bine, Simfonia a III-a de Enescu prezentată marţi seara la Sala Palatului putea să "dea clasă" multor interpreţi români şi să stea lejer în galeria variantelor interpretative demne de studiat. Orchestra a cântat din ce în ce mai bine iar adăugarea corului în partea finală, cu vocalize, s-a conjugat într-o sonoritate senină în care pânzele strălucitoare, plutitoare ale vocilor erau traversate de crâmpeiele unor teme arhaice sau ecouri de clopote.

A fost cu adevărat muzica lui Enescu, pentru care le mulţumim muzicienilor din corul şi orchestra Maggio Musicale Fiorentino şi dirijorului Fabio Luisi.