După premiera din 6 decembrie, mai sunt programate alte... spectacole pe parcursul acestei luni

Am asistat săptămâna trecută la Opera din Amsterdam la un spectacol cu totul ieșit din comun: e vorba de premiera operei Oedip de Enescu din 6 dec. a.c.

E pentru prima dată când această operă vede lumina unei scene neerlandeze, la 80 de ani după premiera ei absolută de la Paris din 1936. A mai avut loc, ce-i drept, o prezentare concertantă a operei la Concertgebouw, datorată dirijorului Lawrence Foster, cu participarea Corului Operei din Cluj, la care am avut de asemenea șansa să fiu prezentă în sală. Și atunci succesul a fost inimaginabil. După nu știu câte rechemări și ovații la scenă deschisă, Foster a ridicat către public partitura lui Enescu în semn de suprem omagiu adus autorului, singurul care merită să culeagă laurii acestui triumf!

De data aceasta la DNO, adică la Teatrul Neerlandez de Opera, s-a recurs la o producție prezentată pentru prima dată la Bruxelles la Théatre de la Monnaie în 2011, o colaborare cu grupul de artiști catalani "La Fura des Baus" (trad: nevăstuica din Baus), un teatru "de stradă" neconvențional, având ca regizori pe Alex Olé și Valentina Carrasco din Buenos Aires. Această producție a fost prezentată și la Paris, Barcelona și Londra, cu un imens succes. În special cronicile din Londra din 2016 au pecetluit creația enesciană drept o capodoperă incontestabilă a secolului XX, iar lui Enescu i s-a recunoscut calitatea de Geniu!

Producția neerlandeză din anul acesta a adus ca elemente locale orchestra, corul, dirijorii, costumele și luminile. Cred că în afară de calitatea muzicii lui Enescu și execuția ireproșabilă a orchestrei, corului și a soliștilor vocali, una din explicațiile acestei mari reușite a fost faptul că în acest spectacol a existat o legătură organică între muzică, text și regie. În ultimele decenii, regizorii de operă nu se mai străduiesc să servească muzica pe care o pun în scenă, ci au ca țel unic etalarea propriei lor originalități. De multe ori așa-zisele "actualizări" nu fac decât să îndepărteze atenția de la mesajul muzicii, supra-încărcând mișcarea scenică cu performanțe acrobatice apropiate de circ și cu poante de prost gust din același domeniu, pentru a produce ilaritate în sală. Muzica este înnăbușită, eliminată.

Ori în cazul acestui ultim Oedip a existat o simbioză perfectă între muzică și regie. Regia nu a acționat contra, ci pentru a scoate în evidență toate calitățile partiturii.

Iar tragedia regelui Oedip și-a recâștigat dimensiunile ei eterne de dramă umană, aceea a omului în luptă cu destinul, drama muritorului care nu-și poate dobândi pacea și izbăvirea decât în efortul final de purificare a spiritului.

Am selecționat câteva fragmente de recenzii din ziarele locale.

Oedip la DNO: revelație dup revelație

Din HET PAROOL (Cuvântul) din 10 decembrie 2018 de Eric Voermans:

Istoria artei nu este dreaptă. În timp ce un autor fără valoare devine celebru cu o muzică ce abia merită să fie ascultată, alt autor, un geniu, lucrează mai mult de 20 de ani la o operă impresionantă care după aceea nu se mai execută niciodată. Cine este impostorul puteți completa singuri, dar geniul este românul George Enescu, al cărui talent nu a cunoscut limite. Oedip este singura lui opera. Această operă mai poate fi văzută și ascultată de 6 ori la Opera Națională din Amsterdam, într-o producție realizată în 2011 la Bruxelles de către regizorii Alex Olé și Valentina Carrasco din gruparea La Fura des Baus ( "Viezurele din Baus")

Muzica a fost executată cu dragoste vibrantă și cu multă grijă pentru detalii de către Orchestra Filarmonică Neerlandeza (Nederlandsch Philharmonisch Orkest) sub conducerea lui Marc Albrecht, și cântată strălucit de Corul Operei, care joacă aici un rol important.

Exigentul rol principal al lui Oedip a fost excelent interpretat de catre bas-baritonul danez Johan Reuter.

Prima scenă este dintr-odată o revelație. Pe cortină se văd figuri ale unei frize de templu realizată manieristic și când cortina se ridică acele figurine se transformă în persoane aievea care reprezintă de fapt corul (antic), un "tableau-vivant" maiestuos în culori de teracotă pe o schelă înaltă de 4 etaje. O priveliște de necrezut!

Putere magică.

Culorile pământii care caracterizează punerea în scenă se armonizează foarte bine cu coloritul întunecat etalat de muzica lui Enescu. Muzica s-ar putea defini drept un amestec fascinant si foarte personal de Bartók cu Wagner, cu o mare forță magică. Fagoții și instrumente de coarde în registrul grav sunt adeseori catalizatorii dezvoltării. Bogata polifonie a lui Enescu duce adesea la țesături strânse (compacte). Asta face ca să rămână încă multe de descoperit în audiții ulterioare, fiindcă după o singură audiere acest lucru nu e posibil. Dar sunt și momente în care orchestra e divizată în grupări camerale și țesătura orchestrală e limpede. Melodiile, atât acelea pentru instrumentele soliste, cât și cele pentru cântăreți au un ceva îndărătnic (inflexibil), dar și ăsta e caracteristic pentru idiomul lui Enescu.

Regia urmărește muzica în toate schimbările ei de nuanţe şi, în plus faţă de tabloul de la început, oferă încă multe alte scene memorabile, ca de exemplu în actul al 2-lea: Oedip lungit pe canapeaua de la psihiatru (aluzie nostimă la Freud şi la complexul lui Oedip), plângându-se mamei sale adoptive, Meropa, care e îmbrăcată într-un halat alb de doctor, în mână cu un creion şi o tăbliţă de scris.

Frumoasă e și apariția Jocastei, ca o vedetă din anii '50 într-un cârd de copii sau, în alt fel, a Sfinxului, adeseori reprezentat ca o leoaică cu aripi, jumătate femeie, jumătate animal, aici în chip de pilot, ieşind dintr-un avion de vânătoare din timpul celui de-al Doilea Război Mondial şi luminat orbitor.

Tot memorabil este şi actul final, în care Oedip, după o spectaculară baie de lumină şi apă pentru curăţirea spiritului, se îndreaptă spre cele două batante ale unei uşi deschise şi păşeşte printre ele pentru a intra în eternitate.

Oedip îţi merge direct la inimă

Din TROUW din 10 decembrie 2018, de Peter van der Lint:

Singura operă a lui Enescu, Oedip, din 1936, este fără nicio îndoială o capodoperă.

E de neînţeles cum de a fost pusă în scenă în Ţările de Jos abia acum, după 80 de ani de la apariţie.

În 1996, opera vieţii lui Enescu, Oedip, a mai fost prezentată odată cu succes în versiune concertantă în cadrul concertelor din "Matinée". Dar datorită Operei Neerlandeze, care a preluat o producţie spectaculoasă creată la Teatrul Munt din Bruxelles în 2011, istoria tragică a regelui Oedip a câştigat în profunzime datorită decorurilor, costumelor, luminilor şi cântăreţilor actori.

În primul rând trebuie să vorbim despre orchestră şi cor. Şi despre dirijor. Fiindcă datorită lui Marc Albrecht, care în 2020 va părăsi poziţia lui de dirijor-şef la DNO, premiera acestei minunate opere s-a transformat într-un eveniment muzical de o categorie ieșită din comun. Albrecht este vădit convins de calitatea rară a partiturii lui Enescu. El a ştiut să mobilizeze într-o interpretare de un angajament total Orchestra Filarmonicii Olandeze şi corul DNO, extrem de bine pregătit de Ching-Lien-Wu. Expresivitatea crudă a acestei muzici nu a fost atenuată, ci dimpotrivă, accentuată, cu glissandi bizare şi portamento-uri alunecoase, care creează tot timpul o atmosferă de alienare. Când în text era vorba de flaute sălbatice, atunci flautele sunau chiar aşa, sălbatic. Albrecht a luminat cu faruri orbitoare rând pe rând toate detaliile orchestraţiei enesciene atât de originale, ca de exemplu fierăstrăul - cântător în momentul morţii Sfinxului. Scenele mari corale unde se descătuşează climaxuri gigantice, au sunat zdrobitor de bine.

O prestație care nu se va putea ușor uita.