Luni 19 noiembrie s-a stins din viata compozitorul Alexandru Hrisanide, bunul meu prieten și coleg de-o viață. Nu pot încă să mă obișnuiesc cu acest gând absurd că el, simbolul tinereții, al bucuriei și dragostei de viață nu se mai află printre noi.

În existența mea, a jucat un rol esențial nu numai ca verigă între cele doua jumătăți ale vieții mele, în Romania și în Olanda, pentru că timp de peste 60 de ani am avut privilegiul să-l am prieten. Alexandru Hrisanide a adus lumină în viața mea și a multor altora din generația mea în anii sumbri ai dictaturii comuniste din România, prin generozitatea lui, prin veselia lui și prin harul pe care-l avea de-a crea o muzică originală, captivantă. A promovat consecvent creația colegilor lui compozitori, ca Anatol Vieru, Dan Constantinescu, Costin Miereanu și mulți alții, fiindcă era și un interpret de geniu al muzicii secolului 20.

Aceeași lumină a adus-o în viața mea și după reîntâlnirea noastră din Olanda în 1976, când am redevenit colegi ca profesori la catedra de pian a "Brabants Conservatorium" timp de 22 de ani și am rămas prieteni în continuare până în ultima lui clipă.

Și în Olanda și-a continuat misiunea lui de emisar al zeilor Apollo și Mercur, împărtășind atât elevilor, cât și prietenilor lui numeroși cunoștințele lui fabuloase nu numai muzicale, ci și din cele mai variate domenii ale literaturii, istoriei și artelor plastice. Și aici a continuat să promoveze lucrările foștilor lui colegi din România. S-a implicat atât de mult în viața unor foști elevi, în special a acelora care au studiat cu el compoziția, încat unii i se adresau cu tandrețe cu titlul de "opa" - bunicul. Mie mi se pare total inadecvată această denumire, fiindcă pentru mine a rămas simbolul tinereții veșnice, un "Prometeu" care a reușit să smulgă zeilor o făclie de foc sacru ca să ne încălzească și să ne înveselească pe noi oamenii, semenii lui. Pentru ca să putem râde împreună cu poftă.

Un ultim gând: mi se pare foarte importantă, pentru politica culturală a României, recuperarea creației oamenilor de cultură români risipiți pe toate meridianele globului. Ultima dorința a lui Alexandru Hrisanide, consemnată într-o cerere către Uniunea Compozitorilor Români, a fost ca partiturile lui să se reîntoarcă în patrie.