"Muzicile puterii" - un subiect de actualitate și care ocupă un spațiu din ce în ce mai extins în tabloul de preocupări ale muzicologiei internaționale - a fost dezbătut și la București, săptămâna trecută, în cadrul unui simpozion internațional organizat de Universitatea Națională de Muzică din București și de Colegiul Noua Europă. Au fost prezenți la București, în 18 și 19 octombrie, muzicologi reputați din Marea Britanie, Ungaria, Cipru, Statele Unite și, desigur, România care au repus în discuție, într-o lumină nouă, actuală, subiecte precum "Noua operetă românească" din anii 1950 - un instrument în construcția socialismului (Valentina Sandu-Dediu), Arhivele Universității de Muzică din București din perioada 1939-1954 (Antigona Rădulescu) sau Viața muzicală sovietică oglindită în corespondența dintre Myaskovsky și Shteynberg (Patrick Zuk).

Invitatul de onoare al evenimentului, care a susținut, în 19 octombrie, o conferință intitulată "Prokofieff's Problems... and Ours", a fost reputatul muzicolog american Richard Taruskin, care a fost prezent pentru prima dată în România cu acest prilej.

"Datorită lui, am descoperit un alt ton în muzicologie decât acela cu care eram obișnuită. Provocarea, polemica, dialogul în contradictoriu lipseau din muzicologia românească, ieșită proaspăt de sub umbrela sufocantă ideologic a comunismului. Pe măsură ce adunam mai multe scrieri ale lui Richard Taruskin, de la magistralele sale eseuri despre muzica rusă la impresionanta istorie a muzicii în șase volume, descopeream un spirit scormonitor, deloc comod, niciodată dispus să accepte ceea ce au spus alții fără semne de întrebare. Însăși reinterpretarea atât de bătătoritei istorii a muzicii vestice reprezintă o performanță datorată unei gândiri originale. Te poți distanța adesea de ideile lui Richard Taruskin: numeroși muzicologi au făcut-o, intrând în polemici acerbe. El va fi însă cel mai încântat, acceptând mănușa aruncată și devenind flamboaiant în răspunsuri pasionate sau acide." - a fost o parte din Laudatio, cuvintele muzicologului Valentina Sandu-Dediu rostite în cadrul ceremoniei de acordare a titlului de Doctor Honoris Causa al Universității Naționale de Muzică din București, muzicologului Richard Taruskin.

Am avut privilegiul să discut cu acesta din urmă la finalul evenimentului.

*
Cât de importante considerați că sunt aceste demersuri de rescriere a unor părți din istoria muzicii, acordând o atenție specială contextului social, politic, ideologic?

Este foarte important să facem acest lucru. Eu am trăit Războiul Rece. Îmi amintesc cât de polarizată era gândirea. Acum putem, în sfârșit, să reevaluăm lucrurile dintr-o nouă perspectivă. Un timp, reevaluarea a îmbrăcat forma unui schimb de poziții. De pildă, în cadrul vechiului bloc sovietic, unde oamenii trebuiau să îndeplinească anumite cerințe ideologice și să trateze, în același timp, toate subiectele importante, cercetătorii au înlăturat tot ce ținea de ideologie și au fost încântați să poată privi numai muzica în sine. În Vest, priveam muzica prin prisma calităților sale intrinseci și eram descurajați când o poziționam într-un context social și de aceea am devenit foarte interesați de analiza contextului. Acum cred că ne întâlnim cumva la jumătate, unde considerăm că ambele sunt importante.

Vă invit să ne vorbiți puțin despre subiectul pe care îl dezbateți la București, Problemele lui Prokofiev... și ale noastre.

L-am cunoscut pe Prokofiev cu mult înainte să îl cunosc pe Stravinski. Pentru că știam Petrică și Lupul, ca orice copil din America. Problemele lui Prokofiev înseamnă confruntarea realității vieții sovietice. S-a întors acolo, în mare convins prin foarte multe promisiuni care i s-au făcut. I s-au promis foarte multe privilegii, susținere guvernamentală. Acest lucru a fost valabil numai o vreme până când a pierdut toate avantajele, iar în final a fost denunțat. Soția lui a fost arestată, deci sunt sigur că a regretat foarte mult decizia reîntoarcerii. Și cu toate acestea, a scris marea majoritate a opusurilor sale celebre în perioada în care a fost compozitor sovietic, inclusiv Petrică și lupul. Și ce facem noi cu această muzică ce ne place, dar care a avut un cost atât de mare? Și este vorba, în special, despre muzicile care îl slăvesc pe Stalin sau guvernul sovietic, care sunt astăzi destul de des cântate pentru că sunt foarte bune. Iar problema noastră este următoare: faptul că această muzică celebrează lucruri pe care astăzi le disprețuim influențează sau ar trebui să influențeze modul în care ne raportăm la ea? Chiar dacă ne place această muzică.

Încheiem cu o serie de concluzii și deziderate formulate de Valentina Sandu-Dediu, cea care a organizat Simpozionul Muzicile puterii la București, alături de muzicologul Nicolae Gheorghiță:

"Cred că într-adevăr a fost un eveniment nu prea des întâlnit în viața muzicală românească. Am păstrat, și noi știam că păstrăm, pentru efectul final conferința lui Richard Taruskin, ca întotdeauna provocatoare, strălucitoare. Aceste două zile ne-au lămurit încă o dată că trebuie să rescriem cu mare atenție felii din istoria muzicii românești. Noi vrem foarte mult să scoatem un volum și o vom face, chiar dacă acum nu știm exact cum."