O atmosferă extraordinară a învăluit joi seară concertul de deschidere al noii stagiuni la Filarmonica"George Enescu" - o stagiune aniversară, marcând cei 150 de ani de la înființarea instituției. Spre încântarea abonaților, în prim plan s-a aflat Christian Zacharias, cu un program integral Beethoven, care l-a adus din nou pe podiumul Ateneului Român în dublă ipostază: de pianist și conducător al orchestrei. Am trăit cu toții - cei din sală dar și cei de pe scenă - sub vraja acestui Muzician, care ...respiră, vibrează cu adevărat fiecare frază muzicală cu naturalețe, cu implicare, cu dăruire totală pentru gestul interpretativ și cu o generozitate ce se deschide către toți din jur, copleșind publicul.

E greu să "evaluezi" un asemenea concert în termenii uzuali ai unei cronici muzicale, căci poate părea dificil să rămâi... foarte obiectiv când se revarsă asupra ta - și a tuturor celor din jur - bucuria, entuziasmul sincer pentru această artă al celui care a cercetat în amănunt, cu o riguroasă tenacitate, fiecare detaliu al partiturii, reconstuindu-i apoi complexitatea liniilor într-un edificiu amplu, echilibrat, elegant arcuit. In mijlocul orchestrei (și nu neapărat în fața pupitrului dirijoral sau a claviaturii) Christian Zacharias este un arhitect care ne dezvăluie trasee tematice care se împletesc, care ridică volume sonore cu linii clare, pregnante. Foarte convingător acest discurs muzical precis conturat, cu soliditatea unei viziuni clasice dar și cu transparențe în care robustețea și fantezia sunt guvernate de bun gust și rafinament stilistic. Beethoven în versiunea lui Christian Zacharias nu este masiv ci doar solid, este dinamic și dramatic, are o rigoare tipic germană dar și o fluiditate... parcă vieneză ! Desigur, asemenea impresii au reliefat o anume tinerețe a spiritului beethovenian, în pagini scrise în preajma anului 1801: Simfonia a II-a, al 3-lea Concert pentru pian și muzica baletului "Făpturile lui Prometeu", care a deschis programul. In această creație mai puțin cunoscută, viziunea lui Christian Zacharias a mizat pe energie, pe dinamism, pe decupajul clar al tablourilor, pe sugestia unor schimbări de decor, cu accente și contraste... O muzică de balet în care s-au regăsit pe alocuri finețea mozartiană și vioiciunea lui Haydn, într-un joc alert al planurilor sonore (care ar fi meritat poate un plus de acuratețe din partea unora dintre suflători).

A urmat întâlnirea cu claviatura în Concertul în do minor op.37... Pianul - integrat unui discurs autenic beethovenian, unitar care ne-a relevat și alte linii tematice în orchestră, care deobicei sunt înglobate în sonorități mulot mai ...stufoase! Cu un tempo larg, dilatat, partea a doua a fost destinată contemplației, interiorizării, cu dialogul dintre instrumentul solist și unii membri ai orchestrei rostit cu profunzime, poezie și căldură expresivă. O lume a contrastelor pregnante, precis construită, cu vigoare și mobilitate a caracterizat și mișcările extreme ale Concertului pentru pian dar și succesiunea celor patru părți ale Simfoniei a II-a de Beethoven, unde ansamblul Filarmonicii s-a dovedit mai antrenat, mai ferm în definirea tablurilor orchestrale: mai multă mobilitate, culoare și vivacitate - o replică adecvată dinamismului gestic al lui Christian Zacharias. Fără baghetă și fără podium, artistul se mișcă adesea spre muzicienii de pe scenă, parcă îi "molipsește" cu energia și elanul său.

Rezultatul? O mobilizare interpretativă pe care nu o auzi mereu, o efervescență artistică dozată cu măiestrie a stilului clasic, conturat cu accentele dramatice specific beethoveniene. Sau, așa cum a declarat la final concert maestrul invitat al Orchestrei Filarmonicii George Enescu - violonistul Liviu Câșleanu (de 3 decenii prim concert maestru al Orchestrei Beethoven de la Bonn):

Un Beethoven foarte elegant, foarte frumos, foarte cultivat... Se vede că este un pianist de mare clasă - un muzician în primul rând și după aceea un pianist - care poate foarte bine să transpună și la orchestră ceea ce face la pian și este o mare plăcere de a cânta împreună. In primul rând nouă ne face mare plăcere și se vede acest lucru în interpretarea pentru public. Christian Zacharias nu numai că trăiește această muzică, el aproape o re-compune (dacă nu folosesc un cuvânt prea exagerat); el vede, are un caleidoscop prin care vede toate fațetele acestei muzici și încearcă prin toate puterile, prin expresivitatea lui, prin personalitatea lui să dea orchestrei și publicului în primul rând toate impulsurile necesare…

Nu este un dirijor în sensul pur al cuvântului, este un muzician; are maturitatea vârstei și plenitudinea talentului ca șă poată să exprime tot ceea ce (cred eu că) Beethoven a încercat să ne dea prin muzica lui.

Până acum eu l-am mai întâlnit doar ca pianist; acum este prima data când îl văr și ca dirijor. Fiind în Germania de așa de mult timp, noi avem desigur o viziune foarte amplă asupra lui Beethoven - la Bonn avem acolo și arhivele, ne ducem întotdeauna la sursă, căutăm… Față de foarte mulți dirijori buni și foarte buni, Christian Zacharias este foarte aproape de adevărul acela: se încearcă întoarcerea la manuscris, la ideea primară…