Versiunea de Bărbierul din Sevilia cu care ONB şi-a deschis stagiunea 2016-2017 poate fi interpretată ca un strigăt de disperare comun tuturor regizorilor netalentaţi dar ambiţioşi care se apropie de teatrul muzical. Opera - gen desuet, gen învechit, spectacol prăfuit, anacron şi plictisitor… sunt aprecieri şi declaraţii vehiculate cu decenii în urmă când, întru salvarea atât de iubitului şi popularului - cândva - teatru liric, au fost chemaţi regizorii, mai ales regizorii de teatru, care să supra-teatralizeze spectacolul, să îl modernizeze cu ajutorul unor haine noi care să permită reinterpretări originale. Pentru artiştii talentaţi, inteligenţi, inventivi, inspiraţi, cu adevărat novatori în creaţie şi, mai ales, cu dragoste şi respect faţă de partitura muzicală a MAEŞTRILOR, noul drum a dus către revigorarea reală a spectacolului, îmbogăţirea lui cu noi sensuri şi revitalizarea întregului şi prin trecerea cântăreţului de operă de la statutul de… statuie la cea de actor de teatru expresiv prin gest, flexibil şi sprinten în mişcare, natural, frumos şi expresiv, care adaugă muzicii o componentă vizuală cu adevărat valoroasă şi împlinitoare, mulţumind în egală măsură şi ochiul şi urechea. Şi pentru regizorii mai puţin dotaţi cu toate calităţile pe care le-am enumerat, oferta s-a dovedit a fi deosebit de atrăgătoare. Doar că produsul finit pe care îl oferă coboară ştacheta valorii la un nivel nepermis de jos - practică din păcate foarte la modă atât pe scena de spectacol cât şi pe micul ecran - căci principala lor preocupare nu este CAPODOPERA pe care au fost chemaţi să o revigoreze ci …reacţia unui public pe care trebuie să îl facă să râdă şi să se amuze, cu orice preţ. Regizorul italian solicitat de ONB pentru această premieră - semnează regia, scenografia, mişcarea scenică, lighting design - a reuşit ceea ce orice artist, cu siguranţă doreşte: să obţină cronici care să nu vorbească, în principal, despre muzică/Rossini şi cântăreţi, ci despre el şi aproape numai despre el. Căci el, Matteo Mazzoni a reuşit să facă din minunatul Bărbier din Sevilia al genialului Gioachino Rossini o caricatură grotescă. Pe scenă stau alături, la grămadă şi alandala, Charlie Chaplin, răţoiul Donald, Marilyn Monroe în variantă neagră, dansuri de desen animat de proastă calitate, rockeri şi sticle de Coca Cola, platouri cu pui fript (cred!) şi spaghetti, motociclete imense şi verzi, mascaţi şi dansatori de musical prost… Considerând că nu este destul de interesant ce se cântă regizorul împănează partitura până la îngreţoşare cu mişcare cu/şi fără sens. Peste tot şi peste toate, adaugă şi un fundal video, în continuă şi foarte obositoare mişcare, căruia din nou, personal, nu îi găsesc rostul decât în gestul hai să punem şi asta să fie… Singurul moment reuşit pe care l-am perceput în acest concept video semnat de profesioniştii italienii, Fabio Massimo Iaquonone şi Luca Attilii, este ploaia care udă casa lui Bartolo şi strada în partea a doua a spectacolului.

Mare parte din public râde şi se amuză, sunt mai ales cei care iubesc teatrul şi ignoră muzica. Ei vor vorbi sincer de un succes răsunător. Cei ce iubesc genul liric însă - şi Bucureştiul are un trecut notabil în acest domeniu - pleacă trişti privirile şi încearcă discret să-şi amintească de alţi Bărbieri rossinieni care s-au jucat, în ani, pe această scenă, de către nume mari ale istoriei muzicii româneşti.

Şi acum totuşi, câte ceva şi despre muzică, scuze maestre Mazzoni…

În premiera pe care o comentez, orchestra a fost condusă de dirijorul italian Marcello Mottadelli. Uvertura a sunat ştearsă, foarte departe de verva autentic rossiniană, dar acompaniamentul vocilor a fost corect şi mai ales precis. Nu ştiu de ce am avut senzaţia că atât instrumentiştii, cât şi cântăreţii sunt timoraţi în prezenţa noului maestru al muzicii la ONB. M-au deranjat mult privirile tuturor cântăreţilor fixate parcă obsedat pe bagheta dirijorului (cred că regizorul trebuie să fi fost foarte nemulţumit). Nu iau serios în seamă micile derapaje muzicale, ele sunt inerente unei premiere. Mă întreb doar dacă, uneori tempo-urile luate de dirijor nu au creat dificultăţi scenei.

Distribuţia a fost alcătuită, în cea mai mare parte, din oaspeţi italieni care - nu se întâmplă prima oară - nu mi-au creat momente de extaz. Vocal, corect dar şters tenorul Alessandro Luciano. Am în minte un Almaviva aplaudat cu deosebită plăcere, în urmă cu câţiva ani, interpretat de tenorul clujean Tiberius Simu, pus acum in distribuţia a doua a acestei premiere. Totuşi, mărturisesc că nu voi uita uşor momentele de bâlbâială desigur, îndelung studiate şi savuros redate de cântăreţ, în ipostaza de don Alonso. Din culise am aflat că este o viziune cu totul personală care face unică versiunea lui Almaviva semnată de Alessandro Luciano. Aşa cum îl cunoaştem şi îl iubim de mult timp în rolul Figaro care i se potriveşte, Iordache Basalic se impune ferm în această distribuţie de stranieri. Corectă evoluţia vocală a Marinei Comparato dar, din nou, dintr-o comparaţie ce se impune, sunt sigură că ale noastre Maria Jinga şi Oana Andra ar ieşi pe poziţie de egalitate, dacă nu chiar privilegiată. Excelentă dicţia lui Don Bartolo interpretat Roberto Abbondanza şi frumoasă vocea uriaşă a georgianului Ramaz Chikviladze. Strălucitoare din toate punctele de vedere, Ana Donose într-o Berta de cabaret. Evident deranjante pentru toţi prin excesul lor - poate mai puţin pentru Ana Donose! - mişcările exagerate şi uneori stupide impuse de regie.

Vorbeam cu un prieten despre această premieră şi îmi permit să citez la final, cuvintele lui căci nu cred că aş putea exprima ideea mai bine decât a făcut-o el: Obsesia regizorului spectacolului - şi nu numai a lui n.n.- este ca, dacă nu place măcar să deranjeze. Şi astfel, să nu poată fi ignorat. Căci şi reclama negativă are un impact şi acesta este, din păcate, de cele mai multe ori - aşa e omul! - uriaş. Sunt sigură că, pe viitor, la acest Bărbier conceput în cel mai autentic stil Vacanţa mare, sălile vor fi arhipline. Bravo ONB.