Conform tradiţiei, stagiunea Radio a oferit, la sfârşit de ianuarie, o operă în concert selectată dintre cele prea puţin cântate la noi, optând, de această dată, pentru Favorita de Donizetti, beneficiind de o distribuţie integral românească, în rolul titular evoluând îndrăgita mezzosoprană Ruxandra Donose, întotdeauna aşteptată cu plăcere şi real interes de melomani.

Fără a fi o partitură de referinţă din creaţia donizettiană, opera este însă ofertantă pentru interpreţi, cu câteva arii, duete, multe ansambluri, coruri şi secţiuni orchestrale ce permit desfăşurări ample şi pagini sensibile sau dramatice, puse în valoare, în general, şi de Orchestra Naţională şi de Corul Radio (pregătit de Dan-Mihai Goia), dar şi de solişti cu glasuri frumoase, stârnind aplauzele sau chiar entuziasmul celor ce umpleau sala.

Trebuie subliniat faptul că, sub bagheta lui David Crescenzi, excelent dirijor, atent cunoscător al stilului bel-canto (şi nu numai), temperamental şi permanent implicat în realizarea unei expresivităţi bine reliefate, orchestra a cântat cu plăcere şi, exceptând unele scăpări la suflători, cu acurateţe şi o paletă coloristică diversă, reuşind momente deosebite, fie de transparenţă discretă, fie explozive şi pline de strălucire, construind atmosfera adecvată unei (melo)drame cu toate ingredientele romantice (superb solo-ul violoncelului). De asemenea, corul a sunat omogen şi nuanţat, suplu, plin de vervă sau în tonuri abia sugerate de rugă, surprinzătoare fiind însă desincronizările repetate în atac şi dezechilibrele (în special la corul bărbătesc). Privind însă în ansamblu, totul a avut nerv, cursivitate şi... viaţă, dovadă a participării tuturor cu dorinţa de a oferi o versiune interpretativă cu aura evenimentului.

Din fericire, distribuţia a fost echilibrată, cu voci generoase, în majoritate bine conduse şi adecvate personajelor întrupate, în prim plan aflându-se, firesc, Ruxandra Donose, o sensibilă şi patetică Leonora, cu un glas de o egalitate şi o prospeţime impecabilă, redând celebra arie în versiunea ei originală, cu o coloratură perfect integrată liniei generale, dar dificilă şi tocmai de aceea foarte rar abordată ca atare. Poate că în prima parte a cântat cu o anume reţinere pentru ca apoi, spre final, să sublinieze culminaţiile vocal-expresive, dar cu siguranţă a încântat prin eleganţa şi ştiinţa frazării, prin frumuseţea cântului şi maniera de a transmite stări şi trăiri ardente, în buna tradiţie belcantistă. Partener i-a fost, în rolul Fernando, tenorul Cosmin Ifrim, printr-o conjunctură favorabilă invitat din câte ştiu pentru prima oară în stagiunea Radio, etalând o voce lirică de calitate şi, comparativ cu evoluţiile sale din urmă cu ani, fie şi la Staatsoper Viena, cu o acumulare deosebită în ce priveşte tehnica şi tot ceea ce înseamnă o interpretare adevărată, realizând şi filaje de mare efect şi momente în piano, mezza-voce sau falset "întărit" susţinute cu siguranţă, având şi incisivitate şi căldură, optând pentru o anume estompare a acutului, pus în valoare cu adevărat abia în finalul operei; pentru mulţi a fost o revelaţie, pentru cei care l-am ascultat încă de la debutul în lumea operei o surpriză extrem de plăcută prin acumulările ce-l recomandă ca un solist de real interes în partituri de anvergură rezervate tenorilor lirici.

Un alt debut pe acel podium, de asemenea de bun augur, a fost cel al sopranei Diana Ţugui (de la Opera Română din Cluj), al cărei glas limpede, luminos şi suplu s-a reliefat în special în canzona din primul act, abordată cu vervă şi puritate, poate cu o prea mare discreţie, dar apreciată şi pentru calitatea timbrală şi pentru acutul şi coloratura perlată (exceptând o nesiguranţă... pasageră) şi pentru farmecul cu care a cucerit în rolul Ines. Neaşteptat de bine a cântat baritonul Şerban Vasile, având, al rândul său, un aplomb şi o rotunjime a frazei care, sincer, până acum i-a cam lipsit, încercând şi un legato adesea reuşit, materialul său vocal generos şi penetrant răspunzând cerinţelor rolului Alphonse, apropiat structurii sale temperamentale. Binecunoscutul bas craiovean Sorin Drăniceanu a etalat, din nou, o voce de tunet, rezolvând cu rigoare partitura destul de amplă, sunând adecvat rolului Baldassare (mai puţin în gravele discutabile din prima sa intervenţie), masiv şi... egal cu el însuşi. Iar tenorul Liviu Indricău (de la ONB) a fost un convingător Don Gaspar, cu glas metalic-eroic întotdeauna remarcat, lipsind însă o nuanţare a expresiei (şi a intensităţilor) şi mai ales ştiinţa rostirii recitativului.

Ansamblurile numeroase au fost echilibrate şi omogene, asemeni raportului sonor-interpretativ dintre solişti, iar relaţia lor cu orchestra şi corul a avut precizie şi eficienţă, chiar dacă uneori orchestra a cam acoperit vocile. La pupitru, energic şi dăruit, David Crescenzi s-a impus, încă o dată, ca un dirijor de operă excelent, pasionat şi riguros deopotrivă, întreg aparatul vocal-simfonic răspunzând cu reală implicare cerinţelor sale, astfel încât publicul numeros a aplaudat, la final, îndelung şi entuziast, răsplătind, pe bună dreptate, o realizare deosebită, de ţinută artistică, transformată în eveniment nu doar pentru că s-a prezentat o lucrare aproape necunoscută la noi, ci şi pentru că a fost cântată cu îngrijire, adesea chiar performant.