Vă mai amintiţi de opereta La Calul bălan de Ralph Benatzky? Generaţia mea, cu siguranţă, da. Cei tineri, cu siguranţă, nu. A fost o perioadă în care cântecele şi cupletele vesele erau pe buzele tuturor. La Calul bălan este, pentru austrieci, ceea ce Ana Lugojana de Filaret Barbu ar trebui să fie pentru noi, românii: o piesă de teatru musical, ce exaltă creaţia populară cu umorul ei robust şi frust, un spectacol complex în care veselă, sala cântă împreună cu artiştii, ochii se umezesc şi inimile bat mai puternic. Am văzut aici, la Viena, în public, domni venerabili, îmbrăcaţi în costume de piele, cu nasturi de os, femei de toate vârstele purtând cu mândrie, ca pe o preţioasă toaletă de seară, costumul popular austriac şi bunici ducând de mână nepoţi neastâmpăraţi - pentru unii dintre ei a fost nevoie de o pernă suplimentară sub şezut ca să poată vedea peste scaunul din faţă. Toţi au râs cu lacrimi, toţi s-au amuzat copios de întâmplările ce se petrec în vârf de munte - mai exact în Alpii îngheţaţi - la pensiunea Calul bălan, unde se adună o societate gălăgioasă şi pestriţă, unde se leagă şi se dezleagă idile şi unde ajunge, la final, chiar împăratul Franz Joseph cu legendarele sale mustăţi supradimensionate.

Dialectul voit îngroşat face deliciul cunoscătorilor prezenţi în cocheta sală de la Volksoper din Viena. Nouă, străinilor, ne rămân accesibile doar frumuseţea melodiilor - pe care mi le-am reamintit din copilărie şi pe care le-am cântat cu nestăpânită bucurie, cu la-la-la… - şi punerea în scenă pentru care regizorul Joseph E. Köpplinger s-a scăldat în imaginaţie şi umor. Nota de contemporaneitate este dată de prezenţa unui grup de străini, care, condus de un ghid care vorbeşte stâlcit limba engleză, ajunge într-un colţ de rai de un alb-albastru imaculat, într-un decor de carte poştală ilustrată de un kitsch perfect şi… cuceritor (decor şi costume Rainer Sinell). Ei se pot bucura de un lac îngheţat realizat din creste înspumate de lemn care se mişcă stânga-dreapta - modelul original se află în teatrul baroc -, de piscuri de munţi de carton printre care cei mai curajoşi se avântă în plimbări periculoase, de dansul a două vaci uriaşe, vesele şi zâmbitoare, de la care le vine, pe masă, laptele pentru cafea, de aterizarea spectaculoasă a unui avion de carton cu coada în flăcări şi de o furtună cu apă şi gheaţă ce curg din şapte stropitori colorate din plafon.

Pe scenă, se râde, se cântă, se dansează cu dăruire şi patimă. Distribuţia cuprinde câţiva dintre cei mai buni artişti ai trupei: Ursula Pfitzner, Boris Eder, Bernd Birkhahn, Mara Mastaril, Alexander Pinderak, Marekus Meyer, Hans Dieter Knebel, Franziska Kemma… Prezenţa în orchestră (dirijor Michael Brandstätter) a unei formaţii de jazz combo - premiera operetei a avut loc la Berlin, în anii 30 ai secolului trecut - permite unele momente de revistă opulentă în care dansează, fie Cupidoni ce trimit săgeţi ascuţite către inimile celor trei cupluri nehotărâte, fie flori - costume mulate din lame colorate - care au ca parteneri fluturi cu uriaşe aripi strălucitoare… Şi publicul aplaudă şi râde, aplaudă şi cântă, aplaudă şi lăcrimează şi, la sfârşitul spectacolului, pleacă cu sufletul uşor, cu zâmbetul pe buze, fredonând nostalgic şlagărele fără de vârstă. Mă bucur mult că am avut ocazia să fac parte din acest public şi, timp de două ore fericite, să uit de tot şi de toate.