Continuând să ofere seri speciale în interpretarea unor artişti spanioli, Institutul Cervantes şi Ambasada Spaniei la Bucureşti au propus, la sala Studio a Teatrului Naţional, spectacolul Suite Flamenca, fascinant prin intensitatea şi performanţa cu care fiecare dintre artişti a susţinut partituri extrem de dificile şi complexe, cu o dăruire şi o încărcătură emoţională ce au depăşit cu mult ceea ce înseamnă profesionalism, devenit artă şi pasiune debordantă.

Timp de o oră, o sală arhiplină a urmărit dansul încărcat, pătimaş, în care Fuensanta la Moneta a adus combinaţii spectaculoase de ritmuri ameţitoare realizate prin bătaia specifică a picioarelor cu o viteză şi o implicare năucitoare, chiar dacă devine, la un moment dat, repetitivă, asemeni desenului imaginat de mâini, palmele şi degetele având o plasticitate aparte. Şi totul pare un ritual în care dansatoarea trece de la reacţii explozive la secvenţe aproape languroase, de la disperare şi furie la bucurie - pur şi simplu bucuria dansului în care se cufundă cu o patimă debordantă sau... devoratoare, în cel mai adevărat spirit flamenco.

Iar solistul Juan Angel Tirado, cu glasul uşor răguşit, a cucerit prin maniera în care a "brodat" rulade, melisme complicate, cu accente dramatice şi tensionate, în timp ce chitaristul Luis Mariano a adus şi secvenţe calme, evocatoare sau nostalgice, cântece de dragoste adesea pline de tristeţe, asigurând astfel contrastul binevenit în derularea spectacolului. Şi totul susţinut de percuţia de asemenea uimitoare, în care Miguel Rodriguez s-a "cufundat" cu aceeaşi dăruire ce i-a caracterizat şi pe colegii său de scenă, care au completat adesea demersul său cu bătaia palmelor în ritmul cântului sau al dansului, permanent pasional, cu o trăire ardentă, aşa cum doar ibericii pot să exprime prin muzică şi dans cele mai diverse sentimente, intrând uneori parcă în transă, cu o intensitate ce se transmite celor din jur aproape dureros.

Pe lângă faptul că am admirat frumuseţea şi farmecul celui mai autentic flamenco, am apreciat şi sinceritatea expresiei, implicarea artiştilor într-un demers pe care, la rândul lor, în trăiesc la cotele incandescenţei, nicio clipă relaxaţi sau rutinieri. Iar aplauzele entuziaste ale publicului au răsplătit pe bună dreptate un spectacol într-adevăr de clasă.