La Opera Naţională Română din Cluj, seara de 15 noiembrie a marcat un dublu eveniment, propunând o nouă producţie cu Boema de Puccini, spectacol inclus în seria manifestărilor dedicate celor 25 de ani împliniţi de TVR Cluj, aniversare aflată sub înaltul patronaj al Preşedinţiei României. Firesc, înainte de ridicarea cortinei, au vorbit directorul general al Operei, baritonul Florin Estefan - solicitând şi un moment de reculegere în memoria victimelor incediului de la Bucureşti şi masacrului de la Paris -, directorul TVR Cluj Romeo Couti, invitându-l pe primul director, Horia Bădescu, să evoce începuturile acelei televiziuni, rostind cuvinte de felicitare şi directorul TVR 3, Mircea Neacşa - anunţându-se şi că reprezentaţia se filmează integral şi se va difuza în prima zi de Crăciun -, citindu-se şi mesajul de felicitare trimis de directorul general interimar al TVR, Irina Radu.

Un public extrem de numeros şi invitaţi de marcă au urmărit apoi opera pucciniană în regia semnată de Ina Hudea şi scenografia lui Mihai Vălu, propunând o concepţie deloc nouă, pe coordonate tradiţionale, într-un decor simplu, cu pereţi alb-cenuşii, încadrând fie mansarda - în care, destul de ciudat, sunt două planuri unite prin câteva trepte, aşa încât soliştii sunt plasaţi şi spre fundal, unde nu se mai aud aşa cum ar trebui, şi în centrul scenei -, fie cafeneaua „Momuse”, păstrând, de asemenea, acele planuri, cu mese pe ambele spaţii, cu o uşă pe care intră „clienţii”, în timp ce parizienii care se plimbă sau chiar soldaţii (nu fanfara, căci... nu au instrumente, ci doar mărşăluiesc) intră şi ies prin laterala scenei, nefiind clar dacă se află pe stradă sau în interior; de altfel, aceeaşi „dilemă” se menţine şi în ce-i priveşte pe eroii povestirii, care stau la mese în plan apropiat, deci posibil... pe stradă, deşi este iarnă. Actul III păstrează cadrul-perete lateral, dar aduce şi faţada tavernei şi un felinar sau doi copăcei desfrunziţi, pentru ca actul ultim să revină în mansardă, destul de convenţional. Costumele sunt agreabile, dorindu-se de secol XIX, cu rochii elegante şi sacouri destul de... actuale, ba chiar cu cămăşi galbene sau roşii care mă îndoiesc să fie adecvate tinerilor parizieni din acea epocă, oricât ar fi fost ei de boemi şi... artişti. Luminile (Lighting Designer Mădălina Mânzat) sunt „cuminţi”, dar sincer nu am înţeles deloc de ce se sting adesea, fără vreo logică sau vreo legătură cu acţiunea sau cu ceea ce spun şi fac personajele - pur şi simplu se sting... Poate aşteptam o derulare mai alertă, mai plină de nerv şi de tinereţe, dar soliştii, chiar dacă formau realmente o echipă, s-au conformat concepţiei regizorale şi, spre exemplu, s-au „jucat” cam prea temperat în „dansul” şi amuzamentul din ultimul act, iar Musetta a fost mai curând elegantă şi uşor melancolică, departe de explozia cochetei pe care a gândit-o compozitorul. Cât despre faptul că Mimi pleacă, la finalul actului I, doar în rochie, iar în actul II apare şi cu un şal negru (poate a trecut pe acasă...) sau că Musetta este de asemenea (doar) în rochie, în timp ce Alcindoro sau chiar mulţi dintre corişti sunt îmbrăcaţi cu paltoane, apoi că, în actul III, Mimi se „ascunde”... sub felinar, în plină lumină, sunt detalii ce se pot remedia uşor.

Pentru un asemenea eveniment s-a dorit alcătuirea unei distribuţii de clasă internaţională, astfel încât în cuplul central au evoluat tineri care, în ultimii ani, onorează contracte importante în străinătate, abordând împreună acele roluri chiar şi la Covent Garden - Londra. Soprana Anita Hartig, aplaudată în Mimi şi la Bucureşti, dar şi la Scala din Milano sau la Metropolitan - New York, a câştigat mult sub aspectul interpretării, al expresivităţii, dar glasul său splendid pare că şi-a pierdut din încărcătura şi generozitatea vibrantă atât de apreciată încă de la debut, având şi surprinzătoare momente uşor „sub ton”, construind însă un personaj credibil, simpatic şi sensibil. Partener i-a fost tenorul Teodor Ilincăi, etalând un timbru superb, cu acute strălucitoare şi sigure, cu date naturale care i-au facilitat devenirea solistică, reuşind acum să fie mai suplu şi mai expresiv, dar încercarea de a realiza rafinamente vocale rămâne uneori stângace şi mai ales rupe unitatea cântului, ba chiar determină dificultăţi ce pot fi periculoase (sunete împinse, gâtul „strâns”, decalibrări în pasaj etc.). În rolul Marcello l-am revăzut pe baritonul Florin Estefan, conturând un „pictor” dezinvolt şi bine integrat sub toate aspectele grupului solistic, asemeni bas-baritonului Adrian Sâmpetrean, invitat adesea în spectacolele Operei clujene şi în teatre europene, punându-şi în valoare glasul rotund, cald şi bine condus, abordând cu fineţe „aria paltonului”; ca de fiecare dată, soprana Diana Ţugui a încântat prin vocea calitativă, excelent pusă la punct, cuceritoare şi totodată sensibilă Musetta, cu o apariţie de invidiat şi mai ales cu o interpretare de o frumuseţe ce merită din plin admirată, basul Cozmin Sime a fost onest Schaunard, basul Petre Burcă a adus un plus de culoare în rolurile de compoziţie Benoit şi Alcindoro, intervenţiile episodice fiind susţinute cu acurateţe de Gelu Moldovan (Parpignol), Alexandru Potopea (Sergentul), Liviu Oltean (Un vameş); corul mixt (pregătit de Corneliu Felecan) şi corul de copii „Junior-Vip”, simpatic de altfel (pregătit de Anca-Mona Mariaş), au sunat bine, dar cu dezechilibre în raport cu orchestra, aceasta având omogenitate şi fluenţă în pagini estompate şi în secvenţe ample, strălucitoare, sub bagheta lui David Crescenzi, a cărui experienţă (şi) în operele italiene şi-a spus cuvântul, conducând cu fermitate, cu gesturi clare, dar în primul rând cu temperament şi implicare deosebită în transmiterea şi solicitarea unor stări menite să creeze atmosfera de poezie, pasiune şi tristeţe, cu accente dramatice, imaginată de Puccini în celebra partitură. Cu toate eforturile sale de a coordona relaţia fosă-scenă, acele decalaje nu au fost evitate, iar dilatarea tempilor în special în ariile din primul act a fost generată de opţiunea soliştilor, în ciuda intenţiilor dirijorale de a imprima o desfăşurare muzicală mai dinamică, aspect esenţial în construirea unui spectacol dens şi... intens.

Am asistat astfel la noua producţie cu Boema, concepută într-o manieră „clasică”, destul de „cuminte” dar curată şi logică, beneficiind de o distribuţie în care glasurile frumoase au asigurat şi echilibrul ansamblurilor şi o sonoritate potrivită, soliştii având şi tinereţea şi aplombul eroilor întrupaţi, precum şi o relaţie cu adevărat de prietenie (nu doar pe scenă), regăsită în mişcarea firească, în replicile bine reliefate. Iar corul şi orchestra au evoluat la înălţimea unei seri speciale, în care rezervele de ordin vocal sau referitoare la imaginea scenică nu au diminuat emoţia şi reacţia entuziastă a publicului, încântat să reasculte o muzică superbă şi să reîntâlnească interpreţi binecunoscuţi şi îndrăgiţi. Cu siguranţă, o producţie de „cursă lungă”, pentru că opera pucciniană „prinde” oriunde în lume; iar melomanii clujeni vor avea prilejul ca, în viitoarele distribuţii, să urmărească parte dintre solişti în ipostaze foarte diferite, pentru că Diana Ţugui va deveni Mimi, pentru că Petre Burcă va fi Colline... O experienţă incitantă şi, desigur, atractivă şi ofertantă, determinând afluenţa de public la reprezentaţiile Operei Române (şi) cu Boema, ce se adaugă unor proiecte ambiţioase şi de anvergură pe care directorul Florin Estefan a început să le pună în practică încă din primele luni ale stagiunii.