…ne-a fost oferită sâmbătă, 24 octombrie, la ora 10.00 în studioul "Mihail Jora" al Radiodifuziunii Române, prin bunăvoinţa Institutului "Cervantes" din Bucureşti, cu sprijinul Ambasadei Spaniei şi al Tourspain Viena. Protagonişti, trei artişti spanioli de meritată reputaţie internaţională: pianistul şi compozitorul David Peña Dorantes, percuţionistul Javier Ruibal-fiul şi dansatoarea şi coregrafa Leonor Leal Chamorro. Toţi au crescut şi s-au format la cea mai autentică şcoală de muzică tradiţională spaniolă.

David Peña Dorantes vine dintr-o familie cu puternice rădăcini în muzica gitană, o familie cu multe generaţii de instrumentişti, cântăreţi şi dansatori de flamenco. În casa copilăriei, muzica însoţea toate evenimentele vieţii astfel încât copilul a putut înmagazina expresii diverse în care lacrima şi râsul stau alături, sentimente discret dar la nesfârşit nuanţate de către modurile practic fără de limită în care un muzician poate şi înţelege să îşi exprime trăirile profunde şi mai ales sincere. Pianul nu este, prin tradiţie, un instrument obligatoriu în istoria flamenco-ului, cu timpul a apărut cu rol de acompaniament, dar David Peña Dorantes este primul care l-a adus în luminile rampei cu rol solistic consistent şi mai ales copleşitor. O tehnică uluitoare, o imaginaţie muzicală explozivă, o sensibilitate genuină, o atitudine şi o viziune în care trecutul, prezentul şi viitorul conlucrează creator! Să nu uităm implicaţiile, inspiratoare şi ele, ale jazzului, cu consistenta lui componentă improvizatorică, potenţată de libertatea dintotdeauna presupusă a muzicii tradiţionale flamenco. Din această interferenţă de universuri sonore, talentul pianistului spaniol a creat o formă nouă de expresie sonoră, puternic marcată de amprenta iberică dar, în acelaşi timp, universal umană, dătătoare de bucurie atât pentru interpretul ce se abandonează fericit melodiilor, ritmurilor şi armoniilor cât şi publicului care se predă, la fel de fericit, magiei muzicii.

Pentru concertul de la Bucureşti, David Peña Dorantes a invitat în concertul său încă doi artişti spanioli: percuţionistul Javier Ruibal-fiul şi dansatoarea şi coregrafa Leonor Leal Chamorro. De formaţii complexe, cei doi au adus cu ei experienţele unor cariere diferite care s-au dovedit, în final, întru totul armonioase şi complementare.

Javier Ruibal-fiul provine şi el dintr-o familie de maeştrii ai flamencoului: tatăl său este vestitul cantautor Javier Ruibal, alături de care fiul şi-a început ucenicia şi apoi, la 15 ani, cariera în turnee de concerte în întreaga lume. În faţa unui arsenal de percuţie numeros şi divers, în care instrumentul clasic stă comod alături de cel tradiţional (cahonul, de exemplu), Javier Ruibal-fiul se dovedeşte un maestru al culorilor pe care le obţine atât prin contactul direct cu instrumentul bătut cu degetele, cu palmele, cu unghiile… cât şi prin folosirea ingenioasă a baghetelor cu capete de lemn, pâslă sau metal. Datorită acestei varietăţi coloristice, ritmurile pregnante devin mai interesante, implicit mai expresive.

De multe ori, având ca rezultat potenţarea efectului până la paroxism, instrumentelor li se alătură percuţia uluitoare a tocurilor, vârfurilor, tălpilor pantofilor dansatoarei. De la prima sa apariţie, am înţeles că Leonor Leal Chamorro are o solidă formaţie clasică şi, într-adevăr, în biografia ei sunt menţionate la loc de cinste studiile de la Academia Regală de Dans şi Conser-vatorul Profesional de Dans din Sevilla. Dansatoarea şi coregrafa a studiat cu atenţie istoria dansului flamenco pe care îl aduce acum în contemporaneitate într-un inspirat amalgam de vechi şi nou, perfect armonizat cu muzica lui David Peña Dorantes. Costumele pe care le poartă sunt atent stilizate, moderne şi totuşi cu parfum de epocă şi, conştientă de frumuseţea şi expresivitatea corpului ei, dansatoare încarcă fiecare gest cu temperament şi trăire intensă. Estetica dansului ei este minunată iar tehnica impecabilă. Dansatoarea este vestită şi pentru abilităţile sale deosebite de a improviza. De fapt, întreaga seară a fost o improvizaţie de muzică şi dans, o improvizaţie desigur bine gândită şi strict ordonată dar care, în numeroasele momente de comun acord convenite, izbucnea liber, aproape de nestăpânit în delirul ei expresiv. Armonia dintre interpreţi a fost perfectă. Iar dacă ar trebui să găsesc un numitor comun pentru cele trei personalităţi puternice pe care am avut şansa să le urmăresc şi să le cunosc, acesta ar fi… rafinamentul de care sunt capabili doar cei mai buni dintre cei buni.