După serile în care a dirijat opusuri mozartiene, Camil Marinescu a revenit la pupitrul Filarmonicii bucureștene pentru a aborda Simfonia nr. 7 de Mahler, realizările sale interpretative din urmă cu ani în partituri mahleriene determinând, probabil, mulți dintre melomani să se afle sub acea cupolă pentru a asculta versiunea sa în monumentala creație. Și a fost, cu adevărat, o abordare foarte personală din multe puncte de vedere, începând cu amplasamentul orchestral, cu cele 3 harpe dispuse între percuție și trompeți, cu aducerea în fața ansamblului a cornului în prima parte, intrând, la final, mandolina și chitara, astfel încât mișcările instrumentiștilor pe podium au determinat și zgomote dezagreabile generate de aranjarea scaunelor (de ce nu pot fi ridicate, ci de fiecare dată "târâte" pe parchet, nu am să înțeleg niciodată!) și "ruperi de ritm" care, desigur, nu aveau cum să nu afecteze atmosfera pe care muzica ar fi trebuit să o creeze (și să o păstreze).

Trebuie să recunosc faptul că mă așteptam la o interpretare mult mai unitară, mai densă și încărcată de trăiri și sensuri, dar am avut permanent impresia că lipsește "linia mare", că în construcția de ansamblu "ceva" nu se leagă, deși orchestra a cântat bine și a răspuns solicitărilor dirijorale, ba chiar s-a implicat vizibil în tălmăcirea superbelor pagini. Extrem de dificile și solicitante, intervențiile suflătorilor au fost remarcabile (micile scăpări rămânând în plan secund), ca și înlănțuirea lor în dialoguri complicate, rezolvate cu acuratețe și mai ales cu expresivitate și o frazare adaptată specificului partiturii. De altfel fiecare partidă a susținut excelent demersul interpretativ, am apreciat și momentele de introspecție și cele în forță, dar "întregul" nu a avut anvergură, tensiune sau gravitate, fiind cumva fragmentat în curgerea frazelor generoase, aspect determinat poate de însăși concepția lui Camil Marinescu asupra lucrării.

Pentru că maniera sa dirijorală actuală este total diferită de cea atât de apreciată la începutul carierei, vitalitatea aproape încrâncenată de altădată lăsând locul unei tactări precise și rigorii în marcarea intrărilor, ca și cum ar dori să deseneze, și pentru public, "traseele" gândite de compozitor pentru fiecare grup de instrumente în parte, într-o țesătură complexă și savantă. Este o posibilă "viziune", deloc singulară, dar sunt convinsă că melomanii nu sunt atrași de incursiunea în structura partiturii, ci vor, pur și simplu, să se bucure de frumusețea muzicii care să-i capteze, să le transmită o stare anume, ceea ce nu se poate obține prin... decodificarea unor semne și structuri într-o schemă clar desenată. Mi-a lipsit emoția, vibrația interioară, încărcătura și ardența frământărilor "în minor" pe care Mahler le transmite în Simfonie, poate și pregnanța reliefurilor - și cred că aplauzele temperate nu reflectau reacția față de performanța orchestrei - care a meritat din plin să fie apreciată - ci trădau faptul că și spectatorii așteptau mai mult în plan interpretativ.

Dirijorul Camil Marinescu este un muzician profund, sobru, analizând partitura cu minuție, dar am impresia că tocmai această preocupare pentru detaliul tehnic îl determină să renunțe sau să nu considere prioritară latura expresivă; poate să fie o manieră foarte personală de abordare, remarcabilă ca seriozitate a studiului, însă cel care intră în sala de concert trebuie cucerit prin acea atmosferă pe care speram să o regăsesc de-a lungul celor peste 90 de minute. Dar poate că în cel de al doilea concert să fie altfel...