Întâmplător sau nu, câteva zile la rând, pianul a fost "vedetă" în programul Festivalului de la Sinaia, publicul având posibilitatea să asculte și tineri soliști la început de drum, dar și un maestru al claviaturii, în recitaluri extrem de ofertante și, deci, atractive.

După seara în care a evoluat Cristian Sandrin, a urmat un alt tânăr pianist - Mihai Ritivoiu -, etalând date cu totul diferite și o structură temperamentală mult mai pregnantă, revelate în opusuri pretențioase ce solicitau și o tehnică performantă și sensibilitate și anvergură. Și într-adevăr, pianistul este, la doar 26 de ani, un interpret în cel mai pur sens al cuvântului, tușeul rotund, dezinvoltura cu care "stăpânește" claviatura și rigoarea discursului constituind elemente deja firești, care îi permit să se concentreze asupra construcției clare, asupra expresivității și detaliilor stilistice proprii fiecărei lucrări abordate.

Astfel, în Sonata în do minor de Schubert am admirat maniera în care a știut să reliefeze frământările, lirismul și învolburările specifice romanticului compozitor, redate însă cu o anume sobrietate, fără urmă de exacerbare a trăirilor intense cuprinse în partitură. Apoi, în Night Piece de Britten, a cucerit prin transparența paginilor încărcate de visare și sonuri diafane, picurate cu discreție, surprinzătoare pentru o lucrare scrisă la mijlocul veacului trecut, poate mai aproape de maniera impresionistă, aducând însă și scurte izbucniri mai agitate, pentru a reveni la atmosfera de început; și nu este o coincidență faptul că miniatura a fost compusă în 1963 ca piesă impusă la prima ediție a Concursului de la Leeds, Mihai Ritivoiu pregătind acest program tocmai pentru că se va prezenta la actuala ediție a prestigioasei competiții din Marea Britanie.

Dar a revenit în lumea marilor romantici prin Toccata de Schumann, punându-și în valoare velocitatea și percutanța ritmică, apoi prin două opusuri de Liszt - o secvență din ciclul Ani de pelerinaj, poetică, având și desfășurări generoase, bine realizate într-un dozaj echilibrat, precum și Parafraza pe teme din opera Rigoletto, interesantă, construită logic, subliniind temele fără ostentație, deși nu mi s-a părut o partitură reprezentativă, poate mai mult conjuncturală. Un recital care a confirmat faptul că pianistul este un interpret cu o viziune și o maturitate deosebită, cu un control riguros asupra "întregului" muzical, rămânând să adauge, cu trecerea anilor, și un plus de strălucire pentru a fi un artist împlinit, de cotă internațională. Iar în finalul serii, Mihai Ritivoiu a demonstrat că știe să cânte la fel de bine și în ansamblu cameral, colaborând excelent cu violonistul Radu Dunca și violoncelistul Ștefan Cazacu în Trio elegiac de Rachmaninov, superbă creație în care instrumentiștii și-au pus în valoare și sunetul calitativ și frazarea elegantă și căldura expresiei, dialogând cu fluență, într-o relație permanent coordonată, suplă și eficientă, spre încântarea spectatorilor care i-au aplaudat entuziast pe tinerii deosebit de talentați și bine pregătiți, deja familiarizați cu muzica de cameră, atât de frumoasă și atât de dificilă.

În seara ce a urmat, sub genericul "Artiști de legendă", l-am reîntâlnit pe maestrul Valentin Gheorghiu, la fel de elegant ca întotdeauna, cântând cu vizibilă plăcere în diverse combinații instrumentale, într-un repertoriu ales și cu o tentă estivală, dar mai ales cu o notă de reculegere în ziua Adormirii Maicii Domnului. Programul a propus și câteva noutăți, pentru că, spre exemplu, Andante religioso de Enescu, scris în 1900 pentru două violoncele și orgă, a fost prezentat de această dată, pentru prima oară, în versiunea adaptată chiar de către Valentin Gheorghiu pentru pian, cântând alături de Marin și Ștefan Cazacu - o piesă încărcată de profundă reculegere, cu linii melodice fine și arcuiri generoase, conturate deosebit de expresiv de către interpreți; rămânând în aceeași atmosferă de rugă și interiorizare, am ascultat Ave Maria de Valentin Gheorghiu, lucrare compusă (tot) la doar 19 ani, dar pentru soprană și pian, adapată și oferită acum, de asemenea în primă audiție, în varianta pentru violoncel și pian, în compania lui Marin Cazacu, aducând, după introducerea pianistică, sonuri meditative, ca de coral, cu accente grave, de rugă sau poate chiar de implorare dramatică, stingându-se apoi în introspecția din nou gravă sugerată de violoncel.

Cei doi artiști au abordat și Apres un reve de Faure, miniatură gândită de asemenea pentru voce și pian, dar adaptată de Marin Cazacu pentru violoncelul care, susținut de pian, a avut, din nou, lirism și poezie în frazele calme, senine, pline de sensibilitate. Dar maestrul a cântat și alături de soția sa, pianista Roxana Gheorghiu, fie la 4 mâini în Două dansuri slave de Dvorak, fie la două piane - de asemenea o noutate absolută la Sinaia - în Cinci valsuri de Brahms și Suita nr. 2 de Rachmaninov, opusuri prezentate anterior în recitalul de la Ateneu, remarcându-se încă o dată bucuria cu care Valentin Gheorghiu se regăsește de fiecare dată în fața claviaturii, convingându-ne că muzica este rațiunea sa de a fi.

Surprizele au fost numeroase, pentru că, în deschidere, Marin Cazacu și discipolii săi - Ștefan Cazacu, Horațiu Ludușan, Adrian Precup - au încântat în Adagio de Albinoni, excelent interpretat, reliefându-se cu deosebire omogenitatea și corelarea între cei 4 violonceliști, "simțindu-se" pregnant amprenta aceleiași școli, tinerii cântând alături de profesorul lor de la care au învățat cum să obțină un sunet calitativ, dar mai ales cum să tălmăcească o partitură pentru a-i reda întreaga bogăție expresivă, cu o frazare adecvată, cu sensibilitate și încărcătură emoțională; iar în Zborul cărăbușului de Rimski-Korsakov i-am apreciat din nou pentru siguranța și suplețea cântului, relaționarea și tehnica impecabilă prin care au reușit performanța de a aborda cu atâta precizie și sugestivitate o miniatură extrem de dificilă și pentru un singur violoncel, cu atât mai mult pentru... patru!

Dar Marin Cazacu a oferit, împreună cu fiul său, Ștefan, și Sonata de Barriere, cuceritoare prin rafinament, prin ecourile dansurilor de curte sau ale melodiilor cântate de menestreli, precum și prin avalanșa virtuoză din final, realizată fără fisură, spectatorii care au umplut sala Casino până la refuz descoperind astfel o lucrare de o frumusețe aparte, care a împlinit seria opusurilor dedicate violoncelului (...multiplicat), inspirat concepută de Marin Cazacu în tripla sa ipostază de director artistic al festivalului, de profesor și interpret de mare valoare. O seară pe care, cu siguranță, melomanii o vor păstra în memorie multă vreme, atât pentru calitatea și varietatea programului, cât și pentru nivelul artistic cu totul deosebit al interpreților care l-au înconjurat și însoțit pe Valentin Gheorghiu, pianist aflat în centrul atenției, deopotrivă ca solist și compozitor.