În plină desfăşurare, atragând parcă, de la o zi la alta, tot mai mulţi spectatori, Festivalul "Opera Nights", alternând prezentarea unor opere sau operete celebre la Hunedoara şi la Deva, a continuat, în ambianţa Castelului Corvinilor, cu Nabucco de Verdi, montarea adaptată locaţiei beneficiind de un decor natural oferit chiar de spaţiul generos al curţii interioare, scena fiind amplasată în preajma culoarelor cu arcade şi coloane, integrate firesc în imaginea generala a producţiei, singurul element preluat din concepţia iniţială rămânând panoul pictat din laterala stângă, trimiţând cu gândul la epoca Babilonului. Desigur, costumele bogate, în culori ce sugerau fiecare tabără sau grup implicat în acţiune (verde pentru cei apropiaţi lui Nabucco, roşu pentru Abigaille şi oastea sa, albastrul Marelui Preot, alb-negrul sclavilor evrei, alături de care se aflau Zaccaria, Anna sau Ismaele), precum şi luminile diverse au completat atmosfera plină de dramatism, suferinţă, rugă sau resemnare. Iar zidurile impunătoare ale castelului gotic, cu turnuri şi ferestre misterioase, încadrând publicul, au contribuit la plasarea acţiunii în plina istorie… adevărată.

Un alt punct de interes a fost şi distribuţia… româno-japoneză, dirijorul Koichi Inoue (binecunoscut la noi prin colaborarea îndelungată cu Operele din Iaşi, Timişoara, Constanţa sau chiar Bucureşti) conducând cu gesturi largi ansamblul constănţean în care oaspeţii s-au încadrat cu rigoare, poate şi pentru ca soliştii de la Bucureşti sau din Japonia au cântat adesea în compania colegilor "de la malul mării". În rolul titular, baritonul Ştefan Ignat (de la ONB), egal cu sine, a avut incisivitate şi duritate, conturând astfel un Nabucco trufaş, încercând să marcheze prin intensităţi mai rezervate momentele de rugă sau de afecţiune faţă de fiica sa, forţând mai puţin ca altădată (poate şi pentru că amplificarea ambientală determina perceperea glasurilor cu o amploare sporită, reducând deci efortul de a etala un volum impresionant), dar au persistat şi cântul "sub ton" şi improvizaţiile menite să escaladeze dificultăţi diverse. Parteneră i-a fost, în Abigaille, soprana Akiko Hayakawa, având un timbru calitativ, plin, rezolvând destul de unitar demersul vocal solicitant, cu un joc scenic adecvat, în care s-a implicat cu mult curaj. O surpriză a fost însă basul Orest Pâslariu (de la Opereta bucureşteană) care, obişnuit cu rolurile comice, a abordat de această dată personajul Zaccaria, avantajat de statura impozantă, vocea sunându-i neaşteptat de bine, robustă şi masivă, suportul amplificarii fiind, şi în cazul său, esenţial şi foarte favorabil. De la ONB a sosit şi tenorul Andrei Lazăr care, în micul rol Abdallo, a reuşit să reliefeze datele unui glas liric şi metalic totodata, cu o frazare frumoasă şi accente expresive ce-l recomandă pentru partituri mai importante. Iar soliştii Operei din Constanţa şi-au reluat rolurile din stagiunea curentă, dar într-un efort aparte, pentru că, spre exemplu, tenorul Doru Iftene, care în seara precedenta fusese un Duce de operetă (O noapte la Veneţia), a devenit războinicul Ismaele, ţesătura verdiană dovedindu-se mult mai convenabilă vocii şi manierei sale de cânt, mai ales că (aceeaşi) amplificare i-a asigurat o penetranţă nesperată; iar basul Constantin Acsinte s-a transformat "peste noapte" (la propriu) din senator veneţian în Mare Preot al zeului Baal, în timp ce mezzosoprana Lucia Mihalache a fost o sensibilă Fenena, iar soprana Laura Eftimie a apărut în episodica Anna. Corul a sunat omogen şi a jucat convingător, iar orchestra, amplasata la baza scenei, s-a străduit să susţină cu precizie paginile simfonice şi să acompanieze corect secvenţele solistice sau numeroasele ansambluri, sub conducerea dirijorului japonez care, la rândul sau, a dorit o coordonare echilibrată în relaţia cu cei aflaţi pe scenă, astfel încât să rezulte o evoluţie muzicală pe cât se poate unitară. Zidurile castelului încadrau "sala" şi scena, sunetul fiind "centrat" astfel cu o rezonanţă pregnantă, subliniată şi de acea amplificare "din butoane", publicul având convingerea că asistă la o întrecere de glasuri cu o anvergură ieşită din comun, ceea ce, cu siguranţă, a sporit entuziasmul celor care au urmărit spectacolul cu atenţie şi reală plăcere de a (re)asculta superba muzică, aplaudând şi desfăşurarea scenică multicoloră, "plonjând" poate, pentru câteva ore, în istoria frământată a vremurilor biblice.

Dar şi a doua zi am rămas în lumea creaţiei verdiene, ansamblul propunând, la Deva, o altă partitură monumentală - Aida -, în care am regăsit parte dintre soliştii din Nabucco, precum şi alţi invitaţi de interes, sub bagheta lui Gheorghe Stanciu, care s-a confruntat, în acea formulă adaptată în aer liber, cu necesitatea de a corela, în Tabloul Triumfal, orchestra, corul şi soliştii de pe scenă cu cei amplasaţi… pe dealul din vecinătatea Muzeului dacic, Regele, Amneris, Ramfis, sacerdoţii şi Radames având ca fundal zidul ce sugera, cumva, cetatea situată pe culme. În asemenea condiţii, nu doar distanţa apreciabilă între grupuri, ci şi amplificarea mult mai temperată pe scenă, subliniată "pe deal", generând adevarate provocări pentru dirijor şi pentru cei care trebuiau să sune ca un ansmblu omogen. Imaginea era însă inedită şi de efect, rezolvând totodata şi aglomerarea care s-au fi produs dacă totul se petrecea doar în cadrul scenic. Ştefan Ignat a fost, din nou… rege, dar al Etiopiei, şi el prizonier, pentru o vreme, ca şi Nabuccco, desigur în cu totul alte condiţii, Amonasro fiind un alt rol care convine modului agresiv de cânt şi de atitudine al baritonului cu glas întunecat; la rândul său, Orest Pâslariu a rămas… preot, trecând însă de la Zaccaria la Ramfis, temutul sacerdot egiptean, pe care l-a rezolvat corect, dar departe de forţa afişată anterior, aspect determinat şi de diferenţa considerabilă între sonorizarea de la Castelul Corvinilor şi cea discretă (aproape de sonoritaea naturală) de la Deva, un factor important fiind şi spaţiul deschis al locului. Întâmplarea a făcut ca şi Laura Eftimie să fie preoteasa Anna, apoi… Marea Preoteasă a Egiptului, susţinând intervenţia din templul Consecraţiei în faţa publicului, deşi prin tradiţie vocea sa trebuie să se audă ca o invocaţie celestă, din culise, acolo unde a cântat corul de femei (condus de Adrian Stanache), realizând tocmai transparenţa gândită de compozitor. Sincer, şi din partea corului bărbătesc aşteptam o rugă în piano, dar s-a preferat o abordare mai robustă. Pe de altă parte, Constantin Acsinte a schimbat statutul Marelui Preot babilonean cu cel al Faraonului (Regele) egiptean, noutăţi fiind însă soprana Lăcrămioara Cristesccu (de la Opera din Timişoara), debutând în rolul Aida, a cărui scriitură ridică multiple probleme, rezolvate parial de tânăra solistă cu glas frumos şi amplu, emoţia firească la prima sa colaborare cu ansamblul constănţean punându-şi amprenta, dar a reuşit să parcurgă rolul cu aplomb, beneficiind şi de o apariţie sceniă adecvată şi credibilă pentru sclava-fiică de rege. Iar în Amneris, mezzosoprana Hermine May, plecată din… Timişoara cu mulţi ani în urmă, stablită în Germania, a etalat o voce rotundă, sigură şi egală în registre, conturând un personaj temperamental, cu tendinţa unei cochetării capricioase în primele tablouri, abandonată apoi în dramaticele confruntări ce au culminat în Tabloul Judecăţii, foarte bine susţinut şi în plan expresiv. Partener le-a fost tenorul Răzvan Săraru, solist al Operei din Constanţa, adaptându-şi timbrul liric la cerinţele unui rol eroic de o dificultate enormă, cântat cu rigoare, 'speculând" şi acutul în care se simte bine de fiecare dată, având o expresie mai curând sensibilă şi frământată. Tenorul Iulian Bratu a fost Mesagerul, secvenţele coregrafice din Triumfal s-au restrâns şi s-au adaptat dimensiunilor scenei, "pasărea aurită" păstrându-şi efectul straniu şi spectaculos, surprinzătoare fiind însă înlocuirea dansului "micilor negri" din Tabloul Camerei cu apariţia unui balerin războinic, încercând să o impresioneze pe Amneris cu salturile sale. Şi de această dată, orchestra şi corul s-au străduit să păstreze nivelul unei seri "de festival", fără a lăsa să se ghicească oboseala sau efortul de concentrare cerut seară de seară, în partituri atât de diverse, având în timpul zilei şi repetitii pentru următoarele spectacole. Iar faptul că publicul s-a bucurat de fastul costumelor, de muzica mereu cuceritoare şi de vocile adesea de certă calitate, aplaudând entuziast la final, a demonstrat din plin că (şi) Aida a fost un succes.

Dar tot la Deva, Casa de cultură a găzduit concertul participanţilor la un master-class oferit, timp de o săptămâna, de renumita soprană Leontina Văduva, invitată, ca şi anul trecut, să lucreze cu tineri dornici să se perfecţioneze, să înveţe cum se cântă şi cum se interpretează o arie, un personaj. Cei care s-au aşteptat să asiste doar la un recital al cursanţilor au avut surpriza unui program atipic, deosebit de atractiv, pentru că, în compania excelentei pianiste Gonul Aptula, însăşi… profesora a cântat, implicându-se deopotrivă într-o continuare a studiului cu soliştii, întrerupându-i pentru a corija pronunţia sau expresia, atragând atenţia şi asupra susţinerii sau a frazării, dialogând lejer cu ei, adresându-se spectatorilor, punctând şi detalii despre ariile prezentate sau despre experienţa proprie într-o carieră de anvergură, alături de mari interpreţi ai lumii. Desigur, intervenţiile sale vocale în "dialog" cu tinerii au adus un plus de emoţie, ascultându-i glasul şi mai ales maniera de a rosti cuvântul, de a da relief şi sens fiecărui sunet, de a investi cu o trăire intensă personajele întrupate, fie şi (doar) în arii. Dacă soprana Alina Grigore, studentă în anul III la Academia de Muzică din Cluj, a parcurs destul de scolastic aria din Fiica regimentului de Donizetti, soprana Maria Hândreanu din Deva, absolventă de asemenea la Cluj, a optat pentru aria din Faust de Gounod, rezolvată onest, dar cu o emisie destul de deschisă, pe care Leontina Văduva i-a recomandat să o "acopere" pentru a rotunji sunetul. De la Opera din Constanţa au participat basul Adrian Bădilă cu aria lui Don Basilio din Bărbierul din Sevilla de Rossini, având însă un glas încă neformat, colega sa din cor, soprana Silvia Simionescu, a ales aria din Rigoletto de Verdi, vădind un potenţial promiţător, acurateţe şi sensibilitate, apoi baritonul Marius Eftimie, solist al teatrului, a convins, în aria din Don Carlo de acelasi compozitor, că ştie să-şi conducă vocea frumoasă cu frazarea cerută de linia generoasă a elegantului Rodrigo, soprana Laura Eftimie, deşi solicitată în spectacolele "de seară", dorind, la rândul său, să lucreze la master-class, propunând în concert aria din Don Pasquale de Donizetti, interpretată cu farmec şi dezinvoltură, apelând şi la câteva "licenţe" pentru a-şi pune în valoare contra-acutul, în timp ce mezzosoprana Lucia Mihalache a cântat Seguedilla din opera Carmen de Bizet cu o reală înţelegere a personajului şi a stilului muzicii franceze, vocea sa calitativă, tehnica sigură şi experienţa de scenă asigurându-i o tălmăcire deosebit de apreciată, secondată însă de tenorul Liviu Iftene (de la Opera din Braşov) care, profitând de ocazie pentru a emite o acută în forţă, a revenit ulterior pe podium pentru a "ataca" aria din Pescuitorii de perle de acelaşi autor, căreia nu i-a făcut faţă, pasajul şi încercarea de a cânta în piano determinând chiar şi ruperi de sunet. Soprana Mădălina Constantin (de la Filarmonica bucureşteană) a surprins prin delicateţea şi îngrijirea cu care a abordat aria din Louise de Charpentier, în ciuda glasului uşor mat. Şi toate acestea au alternat cu piese cuceritoare, în parte destul de puţin cunoscute la noi, alese de Leontina Văduva din creaţia semnată de mari compozitori de operă - Massenet, Verdi, Mascagni -, un repertoriu care i-a reliefat registrul mediu nealterat de trecerea anilor, încărcătura şi pasiunea cu care trăieşte muzica, arta de a colora expresia vocală, charisma sa binecunoscută şi modul în care se adresează şi captează spectatorii convingând, încă o dată, că este o artistă prin însăşi structura sa interioară, oferindu-ne astfel o "mostră" din ceea ce i-a adus faima şi admiraţia în teatre de legendă. Zâmbitoare, punctând cu glume şi explozii de râs, Leontina Văduva a fost, astfel, o entuziastă profesoară dar şi, pentru câteva clipe, soprana care rămâne etern atrasă de mirajul scenei şi al cântului.

Ultimul spectacol programat în festival a fost Liliacul de Strauss, operetă care, la Castelul Corvinilor, a "găsit" un cadru excelent, pentru că acele arcade şi coloane, completate cu pânze şi draperii, cu elemente de decor imaginând un interior cochet, sala de bal sau închisoarea, au creat locaţia şi atmosfera adecvată şi chiar eleganţa vieneză, împlinită şi prin costumele frumoase, fracurile şi rochiile somptuoase aducând un plus de culoare (nu doar la propriu). Printre interpreţii personajelor am reîntâlnit mulţi dintre soliştii constănţeni, astfel încât Doru Iftene a apărut de această dată în Eisenstein, rol pe care l-a conturat cu vervă şi cu un cânt nuanţat, dovedind că are şi umor şi suplete în mişcare, ceea ce în Ducele de Urbino nu a prea lăsat să se bănuiască; Lucia Mihalache a fost, în travesti, un fermecător Orlowsky, poate mai puţin blazat decât afirmă "prinţul", dar cu prestanţă şi mai ales cu un glas bine condus şi strălucitor; la rândul său, Smaranda Drăghici, deşi debuta în rolul Adele, a încântat prin spontaneitate, prin talentul de actriţă cu totul remarcabil, precum şi prin aplombul şi expresivitatea cu care a cântat, având şi acut sigur şi o coloratură limpede, deci toate datele unei subrete "adevărate"; iar Constantin Acsinte a schimbat, seară de seară, tipologii diverse, susţinând, în partitura straussiană, rolul de proza Frosch. Iar oaspeţii de la Opereta bucureşteană s-au dovedit din nou la înălţime, soprana Tina Munteanu punându-şi în valoare glasul amplu şi generos, dublat de un temperament ideal pentru Rosalinda, iar Stefan Popov a revenit pe scenă în Falke, rol care i se potriveste şi pentru că cere verva, mişcare dezinvoltă şi în dans, reuşind să fie "motorul" întregii acţiuni. De asemenea, Laurenţiu Severin a fost convingător şi impozant Frank, Liviu Iftene (de la Braşov) s-a simţit în largul său în Alfred, asemeni Daianei Gavrilescu în Ida, balerinele au fost pline de graţie, iar la pupitru, Romeo Râmbu, obişnuit mai curând cu partiturile simfonice, s-a străduit să coordoneze relaţia orchestra-cor şi solişti, reprezentaţia derulându-se alert, cu nerv şi fluent, micile "scăpări" rezolvându-se discret, totul menţinându-se la "intensitatea" unei operete care trebuie să fie permanent captivantă. Iar publicul a răsplătit încântat o seară realmente reuşită, mulţi dintre spectatori asistând la toate reprezentaţiile din festival, semn al dorintei de a urmări opere şi operete celebre în interpretarea ansamblului Operei din Constanţa şi a invitaţilor din ţară şi din străinătate, aplaudaţi cu generozitate de către cei care s-au bucurat de reîntâlnirea cu "spectacolul", aşteptând de pe acum ediţia de anul viitor. De altfel, directorul festivalului, Alexandru Gruian şi soprana Daniela Vlădescu, în dubla sa calitate de manager al Operei şi director artistic al manifestării, depăşind oboseala şi inerentele probleme, au subliniat faptul că se gândesc deja la structura pentru 2016, când "Opera Nights" va propune noi lucrări pe gustul melomanilor, selectate din repertoriul constănţean.

Dar finalul festivalului s-a derulat la Magna Curia din Deva, unde în elegantul salon împodobit cu portrete de epocă, orchestra dirijată de Gheorghe Stanciu a propus valsuri şi polci îndrăgite, iar balerinii au dansat în costume rafinate, deschizând astfel Balul Operei, la care au participat doamne şi domni în veşminte de gală, întâmpinaţi cu o cupă de şampanie, degustând apoi delicatesele pregătite cu grijă, valsând şi schimbând impresii (şi) despre "Opera Nights" şi proiectele ce se prefigurează de pe acum extrem de tentante, incluzând lucrări de Puccini, Verdi, Donizetti sau Orff într-o ofertă... de nerefuzat.