La 2 ianuarie 1843, pe scena de la Semper Oper din Dresda, avea loc premiera absolută a operei Olandezul zburător de Richard Wagner. Au trecut de atunci 172 de ani, timp în care, pe aceeaşi scenă, au fost prezentate 12 montări ale acestei partituri. Pe cea mai recentă, datată 2013, am urmărit-o în seara zilei de joi, 18 iunie 2015. Distribuţia a adus alături trei voci superbe: rusul Evgeny Nikitin în rolul titular, berlineza Christiane Libor în Senta şi croatul Tomislav Mužek în Erik. Apariţie scenică spectaculoasă, imagine ideală a unui personaj legendar cu aură romantică, profund tragic, Evgeny Nikitin domină întreg spectacolul. Muzical, Christiane Libor îi este un bun partener. Iar Tomislav Mužek (interpret al rolului Erik şi pe scena festivalului Wagner de la Bayreuth!) întregeşte cu dezinvoltură scenică şi o expresivitate vocală copleşitoare, trioul personajelor implicate într-o poveste cu final nefericit. Georg Zeppenfeld - Dalland, Tichina Vaughn - Mary şi Timothy Oliver au completat distribuţia.

Din păcate, în mâinile germanului Constantin Trinks, bagheta care a condus Capela de Stat din Dresda, corul Operei de Stat Dresda şi Ansamblul vocal al societăţii "Theodore Gouvy" nu a avut nici siguranţa, nici forţa expresivă şi nici virtuozitatea necesare pentru a construi muzical acest Olandez zburător. Orchestra a acoperit neplăcut vocile, iar derapajele corului (maestru de cor Wolfram Tetzner) nu au putut fi evitate. La final, publicul a taxat corect dirijorul, manifestându-şi nemulţumirea prin câteva fluierături ascuţite.

Pe marginea regiei Florentinei Klepper se poate discuta mult, după opinia mea mai mult contra decât pro. În viziunea artistului interesat cu precădere de teatrul experimental contemporan şi de teatrul muzical de avangardă al secolului 21, povestea Olandezului lui Richard Wagner se transformă în povestea, mai exact în visul Sentei, un amestec între prezent, trecut şi viitor. Senta devine personajul principal - pe scenă apar mai multe Sente de vârste diferite. O Senta - copil este mereu prezentă şi implicată în acţiune în moduri destul de bizare - în actul I, un grup de mateloţi o vânează cu un năvod, o prind şi dispar apoi cu prada… Pe uvertură, cortina se ridică şi sala este invadată de denşi vălătuci de fum. Când fumul se risipeşte în scenă apare o procesiune de înmormântare. În tăcere, cortegiul se îndreaptă spre un dâmb unde aşteaptă groparii. Vom înţelege că Dalland este cel condus pe ultimul drum. Apare Senta, speriată, derutată, purtând în mâini un geamantan şi un impermeabil. Ezită să se alăture cortegiului, o face apoi parcă în silă aruncând pe jos geamantanul şi haina. Preotul oficiază slujba. Senta primeşte un uriaş buchet alb de flori pe care îl va arunca cu furie, chiar cu ură în groapa în care a fost coborât sicriul. Apoi fuge către o stâncă mai îndepărtată pe care se aşază, cu spatele la public. Iar pentru că prima scenă îl cere pe Dalland, acesta pur şi simplu învie, se ridică din groapă şi se îndreaptă voios către un bar strălucitor dotat chiar şi cu dansatoare excentrice în care mateloţii petrec şi astfel, muzica îşi revine în drepturi. Doar corbii care plutesc ameninţători pe cerul plumburiu de afară sunt vestitori de nenorociri. Un matelot împuşcă o pasăre. Senta-fetiţă ridică pasărea moartă şi o va păstra strânsă la piept, întreg spectacolul. Metafora este explicitată atunci când Olandezul va apărea, iar de braţul său stâng va fi agăţată o mare aripă neagră.

Noua poveste a Florentinei Klepper se desfăşoară în scenografia Martinei Segna alături de vechea poveste depănată de Richard Wagner, fără ca cele două drumuri să se intersecteze prea des. Cred că distanţarea maximă are loc în actul secund când, în camera Sentei, pe rând, toate prietenele ei cu burţi imense, nasc păpuşi de plastic în timp ce dau glas voios cântecului fusului. Mary este o moaşă extrem de eficientă. Şi finalul este ciudat…Se revine la scena înmormântării lui Dalland. Senta nu se aruncă în valuri ci, ridicând geamantanul şi impermeabilul ce reapar în mijlocul scenei şi refuzând de astă dată să se alăture alaiului mortuar, se îndepărtează hotărâtă în direcţie opusă plecând… nu se ştie unde. Iar noi, la finalul acestei reprezentaţii, am părăsit minunata clădire a operei Semper din Dresda complet derutaţi de cele văzute şi mai ales de cele neînţelese.

Credit foto Matthias Creutziger