Dintotdeauna, opereta a fost unul dintre genurile îndrăgite de bănățeni, poate pentru că spiritul dansurilor și melodiilor regăsite în partituri de Strauss sau Lehar le era familiar; și se prea poate să nu fi fost o întâmplare faptul că un alt celebru compozitor - Emmerich Kalman - a ales ca eroina principală din Sylvia să fie o tânără din acele locuri - Silvia Verescu.

Un motiv în plus pentru ca, în trecuta stagiune, Opera din Timișoara să propună o nouă montare a vestitei creații, iar acum să readucă pe afiș, după mai bine de două decenii, Contesa Maritza de același compozitor, pusă în scenă de... același regizor - Gyorgy Korcsmaros din Ungaria -, colaborând din nou cu scenografa Eva Horvath (de asemenea din țara vecină) pentru concepția decorurilor și cu Amalia Judea (de la Oradea) în schițarea costumelor. Și de această dată, viziunea este clasică, prima parte derulându-se în curtea conacului, iar cea de-a doua în ambianța elegantei clădiri "de la țară", apelând la trepte care conferă perspectivă și adâncime, încadrate fie de coloanele și zidul exterior în stânga și pomi sau o bancă în dreapta, fie de pereți cu oglinzi, tablouri, aplice, șemineu-bar, singurul element de recuzită fiind, în interior, o canapea rotită ingenios de interpreți. Iar pe fundal, un cer albastru, cu doar câțiva nori care pot sugera, eventual, simbolic, umbrele trecătoare ce planează asupra relațiilor dintre eroii principali.

Costumele multicolore aduc o diversitate amalgamată, de la superbe rochii de seară la veșminte de influență gitană sau cu tentă folclorică... nedefinită (poate cam uniform-idiliste) la cele extravagante de la cabaret sau cele ce caracterizează amuzant personajele masculine "de compoziție", gândite cu bun gust și inventivitate.

Și echipa solistică a fost cam aceiași, ca o prelungire-continuare-completare a poveștilor de dragoste pregnant marcate, în ambele "istorii", de tristețe, revoltă, renunțare, speranță și visare romantică în cazul cuplului central și de voioșie debordantă în cazul cuplului-pandant, menit să asigure contrastul... obligatoriu în intriga unei operete... ce se respectă. În general tineri, frumoși, ideali ca prototipuri pentru fiecare personaj în parte, interpreții au fost credibili, conturându-și eroii cu farmec și personalitate; astfel, soprana Narcisa Brumar a devenit o cuceritoare Maritza, frumoasă, dezinvoltă, ușor răsfățată și capricioasă, dar sensibilă și caldă, glasul său având, ca de obicei, o încărcătură expresivă aparte, chiar dacă scriitura destul de ingrată, solicitând mult registrul mediu-grav, a determinat o penetranță ușor estompată, ca și în cazul tenorului Bogdan Roman (Zahariea), a cărui apariție de june-prim constituie un avantaj în sine, reușind și o mișcare adecvată Contelui Tassilo, dar în plan vocal a fost departe de anvergura impresionantă etalată cândva, orchestra amplă acoperindu-l adesea.

Strălucitoare și simpatică Lisa, mezzosoprana Gabriela Varvari a reușit să susțină cu siguranță o partitură abordată, prin tradiție, de soprane, iar partener i-a fost Cristian Rudic, imbatabil în roluri cu subliniată tentă comică, făcând din Baronul Zsupan punctul maxim al amuzamentului general, chiar dacă prima sa intrare, cu o căzătură de retardat, precum și câteva reacții "de parcurs", au fost cam "îngroșate", ieșind din conturul personajului superficial dar simpatic, pus pe glume, culminând cu dansul său și al celor 4 însoțitori din tabloul final (aspectul lor fiind ceva între Fred Flinston și pieile roșii), cu iz de cabaret, aducând însă și latura lejer-sentimentală în relația cu Lisa. La rândul său, baritonul Dan Patacă a creionat un Ioța plin de umor, în tandem cu Zsupan, dar și cu fosta-viitoarea sa soție, Bozena, căreia Gabriela Toader i-a reliefat latura extravagantă prin atitudini și un joc de scenă degajat-afectat, cu temperament și ironie, îmbrăcată, de altfel, într-un costum excentric în epocă, punându-i însă în valoare ținuta și mișcarea de efect. Pe cu totul alte coordonate, soprana Nicoleta Colceiar a fost, în Manja, o țigancă-vrăjitoare mai curând zâmbitoare și bine dispusă, cântând cu acuratețe și îngrijire, integrându-se firesc în jocul grupului de coriști sau dansatori ce o înconjoară. În alte roluri au evoluat la fel de convingător Loredana Borlovan (Ilka), Gelu Dobrea (Karl), Mugurel Chirilă (Cekko) sau Cosmin Borlovan (Berko), având deja experiența unor astfel de apariții episodice deosebit de importante în desfășurarea acțiunii. Întreaga distribuție excelează prin talentul cu care cântă, rostește proza, dansează și joacă, implicându-se în construirea unui spectacol unitar, chiar dacă emoțiile premierei au determinat mici ruperi de ritm în schimbul de replici; dar, privit în general, a avut cursivitate, logică și nerv, punctând cu sensibilitate momentele încărcate de sentimente puternice și reacții pe măsură.

Regizorul a dorit ca ansamblul coral să fie masat, în special în prima parte, pe trepte, aducând mai curând a grup vocal pe podiumul de concurs, pentru ca apoi să capete un plus de mobilitate în scenele de la conac, cântând însă omogen și cu sonoritate calitativă (pregătit, ca de obicei, de Laura Mare); în ce privește coregrafia, mă așteptam ca Gabor Bako (din Ungaria) să creeze dansurile gitane mai incisiv și mai puțin... grațios, dar în cele de cabaret a imaginat secvențe pline de strălucire, pe bună dreptate apreciate de public. Pe de altă parte, Korcsmaros a avut ideea ca, în timpul uverturii, pe scenă să se perinde câțiva angajați sau oaspeți ai conacului, înconjurând-o pe Maritza-copil, apoi adolescentă, plecând probabil către Viena, de unde avea să se întoarcă pentru ca... povestea să înceapă. De asemenea, tinerele zglobii, cu... rachete de bedminton, curtându-l pe Zsupan, au creat un agreabil prilej pentru "jocurile de societate" ce abundă în libret, alături de alte formule regizorale care "prind" la public.

Orchestra s-a confruntat cu o scriitură complexă și solicitantă, remarcându-se prin suplețe și coloristică bogată, prin detalii de finețe și mai ales prin maniera în care "simte" spiritul operetei lui Kalman, așa cum, la rândul său, a dovedit încă o dată dirijorul Peter Oschanitzky, conducând nu doar cu rigoare, rezolvând discret și eficient ușoarele dezechilibre în relația cu scena, ci și cu o gestică nuanțată, sugestivă în punctarea unor accente și combinații ritmico-melodice, esențiale în demersul muzical adecvat creației kalmaniene, deloc ușor de interpretat pentru a fi redată la adevărata valoare și încărcătură de stări și trăiri ardente.

Iar faptul că, în seara premierei, totul a sunat captivant, iar aplauzele și reacțiile publicului care invada sala au izbucnit spontan și entuziast, răsplătind evoluțiile performante, la final ovaționându-i pe toți cei care au contribuit la "ridicarea" producției, au constituit cea mai bună dovadă că revenirea operetei Contesa Maritza în repertoriul teatrului liric din Timișoara a fost așteptată și dorită de melomani, încântați să reasculte melodiile preferate, să-și (re)vadă eroii îndrăgiți întrupați de către... artiști preferați. În foyer am auzit doar superlative, mulțumiri adresate directorului Corneliu Murgu pentru inspirata idee de a monta acea operetă și pentru nivelul la care s-a realizat. Și, în fond, aprecierea spectatorilor rămâne cel mai important și real barometru al reușitei...