Nu cred că vom putea mulţumi vreodată îndeajuns iniţiatorilor acestui fantastic proiect Întâlnirile JTI, proiect care, din anul 2000, aduce la Bucureşti dansatori, coregrafi și companii celebre de balet, într-o succesiune în care au stat alături Nacho Duato și Compania Nacional De Danza, Cullberg Ballet, Joaquin Cortes, Alvin Ailey American Dance Theater, Tango Pasion, Les Ballets de Monte-Carlo, Sylvie Guillem și Russell Maliphant, Gigi Căciuleanu și Baletul Național din Chile, Alonzo King Lines Ballet din San Francisco, Vortice Dance Company, Maria Pagés și Sidi Larbi Cherkaoui. Până astăzi, este singura conectare reală, ambiţioasă şi mai ales consecventă, pe care publicul românesc o are la lumea internaţională a dansului. Un demers de o generozitate ieşită din comun şi o atitudine vizionară de care puţini sunt capabili.

În acest început de mai 2015 ne-am putut bucura de două spectacole susţinute de Akram Khan Company pe noua scenă şi în noua sală, amandouă minunat renovate, ale Teatrului Naţional din Bucureşti. Pentru presă, evenimentul a fost precedat de o videoconferinţă realizată, după toate standardele internaţionale, cu două săptămâni înainte ca trupa să ajungă la Bucureşti. În condiţii optime, l-am putut vedea şi asculta pe Akram Khan vorbind, modest şi profund, despre sine şi despre ceea ce face. I s-au putut pune întrebări, la care s-au primit răspunsuri clare. Am întrebat atunci cum îşi alege colaboratorii, dansatorii, ce contează în opţiunile şi deciziile sale. Mi s-a părut important, căci ceea ce face şi mai ales cere, dansatorul coregraf nu seamănă cu nimic din tot ceea ce se derulează astăzi, în lumea dansului, pe scenele din întreaga lume. Am corelat răspunsul de la videoconferinţă cu alte interviuri pe care le-am urmărit pe internet şi astfel am înţeles că cei acceptaţi să lucreze în producţiile acestui artist, născut la Londra într-o familie originară din Bangladesh, trebuie să fie impecabil antrenaţi în ceva - în acest univers «ceva» intră balerinii, gimnaştii, actorii, dansatorii de rap sau street - dance, dansatorii specializaţi în orice formă de dans contemporan, popular sau clasic… Este foarte important ca între coregraf şi potenţialii săi dansatori să existe, încă de la prima întâlnire, o atracţie de magnet care se stabileşte sau… nu. Dacă aceste două condiţii sunt îndeplinite, următoarele criterii de selecţie urmează trei paşi, ce se constituie în răspunsuri la tot atâtea intrebări pe care maestrul le formulează cu mare grijă: eşti mai bun decât mine?, şi dacă da, şansa unei colaborări este foarte mare, căci Akram Khan este mereu deschis către nou, dornic să înveţe de la alţii, mai buni sau mai altfel decât el; a doua întrebare este: crezi că putem lucra împreună, să creăm ceva împreună, să impărţim şi să dăruim împreună? Iar a treia: putem realiza ceva împreună ceea ce fiecare în parte, nu poate realiza? Dacă Akram Khan are senzaţia că da, dar… nu stie ce, colaborarea se concretizează. Dacă rezultatul colaborării este previzibil, renunţă, fără părere de rău.

Într-o lume a ego-urilor supradimensionate, a terorii producătorilor şi a dorinţelor/ cerinţelor de supunere fără condiţii, Akram Khan renunţă la toate aceste drepturi în favoarea colaborării de la egal la egal cu toţi cei implicaţi într-o nouă creaţie. Astfel, produsul finit îi poartă, incontestabil, marca, dar se constituie şi ca o reuşită de grup, în care fiecare rotiţă a întregului îşi are rolul, rostul şi mai ales importanţa ei în compunerea întregului. Ceea ce mulţi ar numi umilinţă este de fapt cheia de acces la o formă de artă nouă, proaspătă, viguroasă…

Akram Khan este astăzi un nume-marcă impus la cel mai înalt nivel în producţia internaţională de dans contemporan. El a devenit sinonim cu imaginaţia formei de exprimare şi complexitatea unui mesaj profund uman. Compania sa se află de 14 ani pe piaţă, timp în care a parcurs, pas cu pas, ferm şi curajos, drumul către afirmare. Mulţi au reţinut numele Akram Khan de la ceremonia de deschidere a Jocurilor Olimpice de la Londra ( 2012), când artistul a semnat componenta artistică a evenimentului. Cunoscătorii însă, îl apreciază pentru creaţiile de o delicateţe uimitoare ca DESH, iTMOi, Vertical Road, Gnosis, ero degrees, Sacred Monsters - unde colaborează cu Sylvie Guillem pe care am avut bucuria să o vedem tot într-una dintre Întâlnirile JTI - şi acest Kaash cu care trupa a venit la Bucureşti.

"Kaash este, într-un fel, o operă abstractă, narativă și totodată ambiguă. Ceea ce îmi place când e vorba de corpuri diferite, din culturi diferite, este faptul că dansul devine ambiguu. Cuvintele sunt certe, clare, dar mișcarea poate fi ambiguă, pentru ca noi să putem pune propria poveste în acele corpuri. Ceea ce înseamnă un gest pentru mine, poate însemna ceva diferit pentru altcineva. Cu Kaash nu am vrut să spun o poveste ca în baletul clasic sau în dansul clasic indian, ci una mult mai deschisă. Totul a pornit de la mitologia hindusă. Zeul Shiva este cel care creează, conservă și distruge. Cele trei elemente ale vieții sunt creația, conservarea și distrugerea. Atunci când distrugi ceva, în același timp, creezi. Din spargerea unui bol de sticlă se creează o mulțime de fragmente mai mici, cioburile. Și dacă pe acestea le spargi din nou, creezi fragmente și mai mici. Este o repetiție: viață-moarte, moarte-viață. Din distrugere vine creația, din creație vine distrugerea. În mitologia hindusă, timpul e ciclic. În Kaash am fost fascinat de energie, de univers, de universuri diferite în timpuri diferite. Este o mare onoare să prezint acest spectacol, primul pe care l-am creat, în 2003, pornind de la dorința de a lucra cu idei mari: zeul Shiva, mitologia hindusă, fizica. Pentru că știința și mitologia sunt legate", explică coregraful.

Spectacolul se aseamănă cu un ritual de purificare cu implicare majoră. Foloseşte o muzică fără cuvinte, fară poveste precis depănată, lăsând astfel libertatea imaginaţiei…. Se dansează sunetele, ritmurile, dar şi tăcerile iar răsuflarea, paşii şi astfel, suntele produse de mişcări devin şi ele, muzică… Admirăm estetica superbă a unor corpuri departe de standardul obisnuit, banal, de frumusete contemporană. Fiecare miscare are un sens, dansul are viteză si totală implicare, deci tensiune, constante. Se povesteşte despre lucruri, sentimente, trăiri pe care nu le poţi explica dar le simti intens. Se spun lucruri pe care le percepi ca fiind cunoscute, doar limbajul este altul, nou, surprinzător, original… limbajul marca Akram Khan pe care artistul l-a dorit, declarat, universal şi care combină dansul clasic cu dansul contemporan şi cu Kathak. Kathak este una dintre cele opt forme oficiale ale dansului indian clasic, cu rădăcini adânci în nordul ţării, unde interpreţii sunt numiţi Kathakars sau cei care spun poveşti. Din declaraţiile coregrafului am înţeles că şi Kaash este o astfel de poveste. Pentru spunerea ei coregrafică, Akram Khan a apelat la muzica lui Nitin Sawhney, şi acesta un compozitor britanic-indian renumit pentru partiturile sale dominate puternic - şi în cazul Kaash - de ritmuri pregnante şi onomatopee muzaicat-colorate. Scenografia spectacolului îi aparţine lui Anish Kapoor, un sculptor indian şi el, născut în India dar format la şcoala britanică, ţară ce i-a devenit, din 1970, o a doua casă, un recunoscut artist vizual pentru care întunericul, lumina, reflexia, plinurile, golurile, umbrele, liniile si curbele suprafetelor sunt principale instrumente de lucru.

"Iubesc cu adevărat ideea de a vorbi cu oamenii folosindu-mi corpul. Când am oportunitatea să mă exprim prin intermediul corpului, simt că trăiesc, că stabilesc o legătură și că așa le pot spune povești oamenilor", declara Akram Khan, directorul artistic al Akram Khan Company, în amintita videoconferință, care a avut loc vineri, 24 aprilie, la Grand Cinema Băneasa. Pentru a spune cât mai convingător aceste poveşte, coregraful a ales să folosească mişcări inspirate de corpurile libere ale copiilor, pentru care nimic nu este imposibil şi cele mai absurde lucruri devin pline de sens, încărcate cu filosofia profundă şi grea de timp a unei Indii ancestrale. Rezultatul uimitor şi impresionant a fost acest Kaash pe care toţi cei care l-am urmărit l-am simţit/ trăit intens dar l-am înţeles fiecare diferit. O experienţă unică pentru care nu cred că vom putea mulţumi vreodată îndeajuns iniţiatorilor acestui fantastic proiect Întâlnirile JTI, un demers de o generozitate ieşită din comun şi o atitudine vizionară de care puţini sunt capabili.