La scurt timp după ce a dat posibilitatea melomanilor să se întâlnească, în recital, cu viorile lui Enescu, Muzeul ce-i poartă numele a invitat publicul la un nou eveniment, în seria menită să omagieze cei 60 de ani trecuţi de la intrarea în nemurire a Maestrului, lansând volumele VII-VIII din "Caietele Enescu", apărute la Editura ICR în îngrijirea violonistului Şerban Lupu. Şi acestea, ca şi cele publicate cu un deceniu în urmă, alătură partituri în mare parte inedite, pe care solistul le-a descoperit în arhiva Muzeului, dar în forma (sau stadiul) unor schiţe, asupra cărora a lucrat îndelung, reuşind să le confere o structură finală, cât mai aproape de ceea ce, probabil, a gândit compozitorul, aşa cum dezvăluie notaţiile uneori destul de greu de descifrat. Pasionat de muzica enesciană, Şerban Lupu a detaliat "istoria" pieselor incluse în volume, datând din perioade extrem de diverse, considerate a fi "aşchii sărite de la masa de lucru" - după cum afirma criticul muzical Malcolm MacDonald -, purtând amprenta reperelor constant regăsite în opusuri celebre.

După cuvântul rostit de directorul Muzeului, Cristina Andrei, cea care a colaborat şi la cercetarea primelor manuscrise publicate (2005) în acest "serial", muzicologul Viorel Cosma a brodat pe "tema dată" în maniera sa obişnuită, pentru ca apoi să ascultăm câteva dintre paginile apărute acum în premieră, prezentate de acelaşi violonist care a şi interpretat miniaturi compuse de Enescu la doar 9 ani (Legende) sau la maturitate (Hora Unirei, Impressions en style roumain), marcate de influenţa folclorică şi de evocarea locurilor natale, cu puternice trimiteri la celebra secvenţă Lăutarul sau chiar la alte momente (şi subtitluri) din suita Impresii din copilărie; aceeaşi sensibilă meditaţie s-a reliefat şi în Serenade en sourdine scrisă pentru vioară şi violoncel, abordată de Şerban Lupu alături de Dan Cavassi, instrumentişti care apoi au cântat, împreună cu violistul Iulian Popovici şi pianistul Mihai Murariu, Nocturne "Villa d'Avrayen", compusă pentru întâlnirile muzicale din casa familiei Menuhin, în apropiere de Paris, acolo unde Enescu revenea adesea şi pentru a fi în compania unor muzicieni de cotă. Lucrări în care se simte stadiul de schiţă, unele reduse la melodii simple, cu o anume tandreţe, sau dificile ca scriitură violonistică, încercând şi combinaţii timbrale diverse, în sonuri estompate, preferând un tempo mai "aşezat", singura piesă mai incisivă fiind acea horă în care este citat şi un fragment din Imnul regal, lucrare datând din perioada primului Război Mondial. O trecere prin frânturi de inspiraţie enesciană, datând din anii copilăriei până la senectute, poate încercări şi variante ce pregăteau opusuri de referinţă din creaţia sa, tălmăcite acum cu dăruire şi sinceritate, cu dorinţa de a oferi, parte în primă audiţie, pagini semnate de Enescu şi aflate la Muzeul care, şi în acea seară, a omagiat personalitatea artistului printr-o manifestare cu aură de eveniment, sub genericul "George Enescu inedit".

În aula Palatului Cantacuzino, un public destul de numeros a urmărit cu interes şi emoţie întreaga desfăşurare a programului, dar au lipsit, din nou, comentatorii muzicali şi compozitorii, deci chiar cei care clamează cu insistenţă promovarea şi cunoaşterea creaţiei enesciene. Important rămâne însă faptul că au apărut noi volume ce cuprind partituri pentru vioară şi pian, pentru pian solo sau pentru ansamblu cameral, parte aduse în faţa spectatorilor de către instrumentişti de talent, la fel de dăruiţi (şi) muzicii lui George Enescu.