În preajma sărbătorilor pascale, Opera Naţională Română din Cluj a invitat publicul să (re)asculte o lucrare monumentală, de o frumuseţe cu totul aparte - Requiem-ul de Verdi -, prea rar cântată pe scena lirică, deşi este încărcată de repere din opere celebre; cu siguranţă, melomanii pot recunoaşte cu uşurinţă pagini parcă decupate din Aida, Otello, Bal mascat sau alte creaţii verdiene, ceea ce conferă partiturii o anvergură şi o strălucire mai aproape de spectacolul liric, gândită însă de autor cu o încărcătură spirituală pregnantă, adecvată textului religios. Probabil tocmai din dorinţa de a sublinia legătura directă a Requiem-ului cu secvenţele din opere, s-a încercat şi conturarea unui cadru "de spectacol" printr-o scenografie simplă, austeră, cu laterale sugerând pereţi masivi şi o imensă coroană de spini suspendată deasupra ansamblului, în viziunea Lilianei Moraru, cu regia şi plastica scenică semnată de Ina Hudea, susţinută de un concept video-proiecţie imaginat de Ligia Smarandache, rezultând însă un joc de siluete şi combinaţii ciudate profilate pe fundal, fără vreo legătură cu conţinutul ideatic sau cu atmosfera cerută, ba... dimpotrivă! Cred că simplitatea şi eventual luminile în culori adecvate, poate şi fără spotul asupra soliştilor în secţiunile ce le erau rezervate, ar fi fost de preferat, mai ales că semi-întunericul menţinut pe scenă era mult mai util în conturarea ambianţei pentru o lucrare menită a fi cântată în catedrală.

În plan muzical, aş remarca în primul rând calitatea corului (pregătit de Corneliu Felecan) şi a orchestrei, sunând omogen şi dens, alternând ruga abia şoptită şi suprafeţele instrumentale discrete cu explozia terifiantă sau cu apoteoza grandioasă, sub bagheta lui Tiberiu Soare, dirijor care, spre deosebire de maniera în care a condus partitura la Sala Radio, cu câteva luni în urmă, a oferit, de această dată, surpriza unei abordări perfect echilibrate, într-o construcţie logică şi unitară, cu desfăşurări ample şi o coloristică bogată, urmărind atent reliefarea sensurilor şi trăirilor regăsite din plin în text şi în muzică, temperând excesele de intensitate ale orchestrei, solicitând o implicare ce a generat expresivitatea şi tensiunea afectivă dozată cu precizie, trădând o radicală schimbare de "optică", deosebit de favorabilă în demersul dirijoral. Iar micile ezitări sau imprecizii remarcate fie în precizia polifoniei corale, fie în parcursul corzilor grave sau în uşoara agresivitate a timpanilor, au rămas cumva în umbră raportat la tălmăcirea de ansamblu, de o calitate remarcabilă.

Intenţia de a propune solişti români binecunoscuţi, a căror activitate se derulează prioritar în străinătate, a determinat invitarea sopranei Arona (Stanca) Bogdan, a tenorului Teodor Ilincăi, a bas-baritonului Adrian Sâmpetrean, alături de mezzosoprana Andrada Naş (de la Opera clujeană); întâmplător sau nu, majoritatea sunt continuatorii... părinţilor care, decenii la rând, au fost aplaudaţi chiar pe acea scenă, desigur şi în concerte vocal-simfonice sau în producţii din ţară şi de peste hotare, tradiţia fiind astfel dusă mai departe. Aş începe prin a-l remarca din nou pe fiul basului Mircea Sâmpetrean, pentru că Adrian Sâmpetrean are, pe lângă superba voce cantabilă, rotundă şi impecabil condusă tehnic, o eleganţă aparte a frazării, o cunoaştere profundă a stilului oratorial, ştiind să se detaşeze de cântul specific operei atunci când interpretează un astfel de opus, având şi experienţa relaţionării cu partenerii, nedorind nicio clipă să adere la... competiţia glasurilor "de forţă", chiar cu riscul de a fi acoperit uneori de acestea. Mă refer la mezzosoprana care, fiică a reputatului bas Gheorghe Roşu, mă aşteptam să deprindă la rândul său modul de a rezolva momentele în piano - foarte numeroase, de altfel - cu aceeaşi siguranţă şi calitate timbrală relevate în cele dramatice care o avantajează - dar diferenţa rămâne mult prea mare... În ce o priveşte pe soprana Arona Bogdan - fiica mezzosopranei Georgeta Orlovschi şi a baritonului Mugur Bogdan, figuri remarcabile ale Operei Române -, în acea seară afectată (şi) de o viroză rebelă, a revenit după multă vreme "acasă", etalând, din păcate, doar o umbră a vocii sale cândva cu adevărat frumoasă, păstrând însă deficienţele de ordin tehnic şi intonaţional, parcă amplificate faţă de primii săi ani promiţători pentru carieră solistică. Din acest "panou de familie" emoţionant pentru publicul clujean, a făcut excepţie tenorul care, de câţiva ani, a atras atenţia prin timbrul său metalic, "eroic", beneficiind de un acut generos, ideal în roluri de luptători din creaţiile verdiene, în care glasul său spinto se poate desfăşura în voie, încercând, în ultima vreme, să înveţe şi cântul în mezza-voce şi legato-ul necesar unor fraze îngrijite, intenţie ce s-a simţit şi în acea seară, chiar dacă punctul său de rezistenţă rămâne "zona înaltă", în forte. Astfel stând lucrurile, ar fi greu să mă refer la un cvartet, fiecare dintre solişti evoluând pe coordonatele sale specifice, dificil de omogenizat, ţinând seama şi de personalităţile diverse şi de maniera de conducere a discursului sonor, dar şi de faptul că o asemenea alăturare sui-generis comportă anumite riscuri, pentru că un cvartet adevărat se obţine fie printr-o îndelungată colaborare a interpreţilor respectivi, fie printr-o experienţă şi o cunoaştere profundă a felului de a aborda intervenţiile în partituri vocal-simfonice.

Dacă spectatorii ce umpleau sala au reuşit să facă abstracţie sau să treacă într-un fel peste aspectele nefericite de ordin muzical sau vizual, atunci se poate spune că s-au bucurat din plin de frumuseţea muzicii, de interpretarea ansamblului, de calitatea unor voci (luate în parte) şi de maniera dirijorală deosebit de inspirată în acea seară, oferind o versiune a Requiem-ului de Verdi care, prezentat pe scena Operei Române din Cluj, a constituit, în sine, un eveniment, conceput ca atare, ovaţionat îndelung şi entuziast şi de melomani şi de cei care, surprinzător, au aplaudat după prima secvenţă, aşa... ca la operă.

A fost o provocare, a fost o ofrandă în prag de sărbători, a fost un început dintr-o serie de evenimente pe care directorul general (interimar) Florin Estefan le promite într-o avalanşă care, doar prin enumerarea proiectelor, devine incitantă, semn că, la Opera clujeană... ni se pregăteşte "ceva"!