Deşi montarea operei Tosca de Puccini, preluată, din varii motive "absconse", de la Volksoper Viena, unde a fost huiduită şi vehement contestată, este, la Opera Naţională, una dintre cele mai aberante şi dezagreabile dintre producţiile ultimelor stagiuni, criticată (şi) de toţi comentatorii - evident în afara lăudătorilor oportunişti care nu au vreo legătură cu domeniul, dar îşi dau cu părerea cu "convingere", arogându-şi chiar "titulaturi" care ar trebui, măcar în principiu, să fie susţinute de studii de specialitate -, mulţi melomani "şi-au luat inima în dinţi" şi au revenit în sala teatrului pentru a reasculta superba muzică, poate şi pentru a urmări evoluţia unor solişti - cunoscuţi sau nu - publicului bucureştean.

Cu ani în urmă, pe câteva scene din ţară a apărut soprana Ala Cheptini, o perioadă destul de prezentă şi în distribuţiile ONB, solicitată acum din nou, cumva fără o motivaţie anume, în rolul Floria Tosca, rezolvat, ca şi altădată, cu acurateţe în plan vocal şi scenic, timbrul său adecvat scriiturii şi maniera de cânt îngrijită determinând o rezolvare credibilă în primul act, surprinzând apoi prin parcurgerea celebrei arii destul de anost, pentru ca în ultimul act să rămână pe coordonatele asigurate (doar) de experienţă, deşi şi-a păstrat consistenţa vocală şi aplombul temperamental. Numai că teatrul are cel puţin două soprane cu mult mai bune în rol, distribuite însă extrem de rar sau... deloc, iar apelarea la invitaţi ar trebui să se facă doar dacă au o valoare reală sau, în anumite situaţii, dacă nu există altă soluţie în acel moment. Dar Ala Cheptini este o solistă onestă, cum se spune "de stagiune" (sau... "de serviciu"), care nu prea văd de ce s-ar alătura, eventual, celor deja angajate, faţă de care, sincer, nu cred că demonstrează ceva în plus - mă refer, desigur, strict la aspectul profesional. Şi cea mai bună dovadă în acest sens au fost aplauzele firave care au "răsplătit" aria şi rezerva publicului... în general, semn că nu a convins cu adevărat.

O noutate a constituit însă tenorul Bogdan Zahariea (de la Opera din Timişoara), marcând debutul său absolut pe scena ONB (deşi a asigurat toate repetiţiile ce au pregătit premiera şi abia acum i s-a acordat un spectacol), cunoscut şi apreciat pentru glasul său amplu, generos şi calitativ, dublat de o apariţie scenică de invidiat, cu un joc de scenă expresiv şi convingător; fără a fi în cea mai bună formă, solistul a susţinut cu siguranţă dificilul rol Mario Cavaradossi, având şi datele necesare unui tenor spinto-dramatic, ceea ce, la Opera bucureşteană, lipseşte cu desăvârşire, oricum superior celui distribuit anterior, pe care până şi neavizaţii îl privesc cu indulgenţă, numele său fiind totuşi o constantă pe afişul ONB.

Le-au fost parteneri baritonul Valentin Vasiliu - a cărui voce tunătoare,, "neagră", precum şi atitudinea arogantă şi brutală corespund acelui Scarpia imaginat de regizor -, basul Mihnea Lamatic în Angelotti, bas-baritonul Iustinian Zetea corect şi pregnant Sacristan, în nota seacă, lipsită de umor cerută de aceeaşi "viziune" neinspirată, tenorul Valentin Racoveanu rezonant Spoletta, baritonii Daniel Filipescu (Sciarrone) şi Florin Simionca (Temnicerul), micuţa Victoria Radu (Păstorul), întregind o distribuţie echilibrată, fără "vârfuri".

Vitregit de amplasamentul "de fundal", corul (maestru, Stelian Olariu) a sunat foarte bine în scurtele intervenţii, asemeni ansamblului de copii (pregătit de Smaranda Morgovan), orchestra a cântat cu acurateţe dar cu intensitate uneori prea amplă, riscând să acopere total vocile, dirijorul Adrian Morar reuşind să construiască o derulare alertă, densă şi coerentă a partiturii, depăşind discret decalajele generate de neconcordanţa între tempo-ul pe care l-a imprimat şi cel preferat de unii solişti.

Publicul, destul de neimplicat, poate mai puţin cunoscător (dovadă fiind şi aplauzele ivite într-o pauză a duetului final) sau neconvins de ceea ce vedea şi auzea pe scenă, a reacţionat firav sau... deloc la arii şi duete de obicei de mare impact, dar la final i-a răsplătit pe (unii) interpreţi chiar şi cu ovaţii, aşa încât, privit în ansamblu, se poate spune că spectacolul a avut succes, beneficiind de o echipă omogenă, cu voci în principiu interesante, cu o abordare curată în plan muzical; şi totuşi, nu a depăşit limitele unei reprezentaţii banale, de rutină...