"If love could be" este genericul sub se derulează în 2015 Festivalul Klara, parte a Festivalului Flandrei la Bruxelles, înfiinţat în 1958 şi dedicat muzicii clasice. Cu transmisiuni directe realizate de postul de muzică clasică al Radioteleviziunii Flamande, şi el numit Klara (acronim pentru klassieke radio), manifestarea oferă anul acesta, între 6 şi 21 martie, seri simfonice, opere în concert, spectacole de marionete prin care se celebrează iubirea - de la simfonia dramatică "Romeo şi Julieta" de Hector Berlioz la versiunea teatru de păpuşi a "Inelului Nibelungului" de Richard Wagner, sau de la Simfonia "Turangalîla" de Olivier Messiaen la "Le vin herbé", "oratoriu profan" de Frank Martin, ambele dedicate îndrăgostiţilor Tristan şi Isolda.

Afişul din 10 martie 2015 al Festivalului Klara a fost ieşit din comun: la Bozar, Orchestra Filarmonicii din Bruxelles a făcut ceea ce pianişti sau ansambluri de muzicieni făceau de prin 1895 până spre finalul anilor 1920 - a interpretat live coloana sonoră a unui film, simultan cu proiecţia acestuia, acompaniind soliştii de pe ecran, însoţind gesturile actorilor, comentând acţiunea. Iar filmul respectiv a fost "West Side Story", adaptarea din 1961 a muzicalului de pe Broadway semnat Leonard Bernstein, la rândul său inspirat din povestea de dragoste a cuplului Romeo şi Julieta istorisită de William Shakespeare. Pentru versiunea din Festivalul Klara, componenta audio a peliculei a fost editată în aşa fel încât a lăsat doar vocile actorilor; restul, însemnând absolut toate părţile orchestrale, fie ele momente pur descriptive fie acompaniament pentru numerele solistice, a fost susţinut de Filarmonica din Bruxelles. La pupitru s-a aflat englezul Wayne Marshall, renumit ca dirijor şi pianist pentru interpretările sale din Gershwin, Bernstein sau Duke Ellington, în acelaşi timp alături de Filarmonica din Los Angeles în prima audiţie a concertului pentru orgă şi orchestră "A Scottish Bestiary" de James MacMillan.

Filmul-muzical "West Side Story" în sine este foarte reuşit, în ceea ce priveşte felul în care expune muzica lui Leonard Bernstein; ea a fost desigur scrisă pentru a fi foarte plastică, la fel cum într-o operă orchestra are rolul de a prezenta acţiuni şi sentimente, însă coregrafia lui Jerome Robbins, regizor, alături de Robert Wise, este cu adevărat extraordinară. Dacă Bernstein a gândit perfect, din punct de vedere muzical, o goană, o luptă corp la corp, o mângâiere pe obraz, Robbins i-a răspuns perfect, alegând anumite mişcări de dans pentru a ilustra anumite sunete şi traducând vizual diferitele fragmente de melodii: aici şi numai aici personajul se opreşte brusc din alergat, sau aruncă cu vopsea, sau ridică braţele în timpul unui mambo, acest glissando ascendent şi numai aceasta corespunde gestului "poftiţi, vă rog!", făcut cu mâna.

Astfel, Orchestra Filarmonicii din Bruxelles a avut de acompaniat nu numai solişti vocali şi îndelungi momente de dans, ci şi mişcări cotidiene, convorbiri de dragoste, bătăi. Ce dificil, ce riscant, să realizezi un asemenea acompaniament în raport cu ceva pre-înregistrat, care nu este uman, care nu se poate plia după tine, care are o structură fixă din care nu poate ieşi! Când imprimi o coloană sonoră sau când eşti însoţitorul unui artist liric e simplu - poţi să cronometrezi totul la secundă, sau, dimpotrivă, ajustezi muzica în funcţie de desfăşurarea evenimentelor, rogi viorile să ţină ceva mai mult un sunet, faci câte o mică întrerupere, încetineşti uşor ritmul, schimbi o privire cu protagonistul.  Dar să te sincronizezi cu o o bucată de peliculă care îşi vede de treaba ei, să fii comentatorul unor secvenţe care alternează cântatul cu vorbitul în răstimpul aceluiaşi minut, uneori, iar tu să trebuiască să începi acompaniamentul exact atunci când actorul începea în 1961 să cânte, să ştii ce tempo să impui, când să faci ritardando şi accelerando, conştient de faptul că o ezitare sau un atac întârziat sunt suficiente pentru a strica şi omogenitatea întregului şi confortul publicului – ce răspundere!

Wayne Marshall şi Orchestra Filarmonicii din Bruxelles au realizat o perfomanţă în a face această concordanţă între imagine şi sunet; interpretarea "West Side Story" de Leonard Bernstein a cerut o putere de concentrare mai adâncă decât în mod obişnuit: nu trebuia să te armonizezi numai cu dirijorul şi cu colegii tăi, ci şi cu un lucru pe care nu-l puteai controla, pentru că nu era viu. Cu un feeling jazz, swing, romanţioşi, incisivi sau foarte sensibili, au explicat pentru o sală Bozar arhiplină şi drama, şi ironia, şi dragostea din "West Side Story", aşa cum le-a imaginat Leonard Bernstein şi cum le-au interpretat actorii filmului distins cu 10 premii Oscar.