Poate cu gândul că în 8 martie este Ziua Femeii, Opera Naţională Bucureşti a programat, în acea seară, prima reprezentaţie din stagiune cu Madama Butterfly de Puccini, propunând totodată câteva repere (în principiu) interesante în distribuţie, rolul nefericitei gheişe fiind abordat de soprana Anda Pop (de la Braşov) care, de altfel, este laureată a vestitului concurs "Butterfly", la ediţia a IX-a din 2007. Un personaj pe care solista îl îndrăgeşte cu deosebire, pe care l-a interpretat pe scene din ţară sau din străinătate şi pe care acum, în sfârşit, l-a întrupat şi la Bucureşti, confirmând din plin că are (şi) glasul perfect adecvat partiturii, că datele sale tehnice şi expresive îi facilitează susţinerea ţesăturii extrem de solicitante cu siguranţă şi cu o paletă de culori şi stări care, firesc, au cucerit, la final, o explozie de ovaţii din partea publicului ce umplea sala. Pentru că, într-adevăr, vocea sa "încărcată", vibraţia interioară, căldura şi firescul cu care construieşte rolul, mişcarea scenică şi atitudinile decupate din specificul nipon, sensibilitatea şi dramatismul adesea impresionant cu care trăieşte şi transmite drama lui Cio-Cio-San, au fost "ingredientele" prin care, de-a lungul întregului spectacol, a reuşit să capteze şi să emoţioneze, rămânând permanent "în rol", păstrând din prima clipă şi până la închiderea cortinei, o unitate şi o gradaţie atent urmărită în evoluţia sa echilibrată, de la ingenuitatea şi dăruirea aproape adolescentină din actul I, trecând prin calmul şi seninătatea cu care încearcă să depăşească şi chiar să refuze acceptarea unei realităţi dure, până la ultimul tablou în care, înainte de gestul fatal (pe care, de asemenea, şi-l asumă cu o linişte interioară bine reliefată), îşi strânge în braţe copilul, cântând aria cu accente deosebit de puternice în plan emoţional, cu impact imediat la public. Desigur, un "argument" în favoarea unei asemenea reacţii a fost şi faptul că propria sa fiică, Sara Gyorfi, a debutat, la ONB, în rolul Copilului.

Din păcate, partener (un fel de a spune...) i-a fost tenorul Igor Ţurcanu (de la Chişinău), deloc implicat în realizarea unui Pinkerton credibil, cântând permanent cu faţa la dirijor, într-o poziţie imobilă, la rampă, chiar şi în... duetul de dragoste, vocea sa cu timbru calitativ auzindu-se doar în acutul expus cu emfază, rămânând, în rest, practic inexistent. Iar în Sharples, baritonul Valentin Vasiliu a fost, ca de obicei, detaşat şi sigur pe sine, surprinzând însă, în primul act, prin cântul "la octavă", deşi nu am remarcat apoi să fi avut probleme vocale, simţindu-se, probabil, ca la o repetiţie, atitudine prin care ignora total faptul că spectatorii... aud şi chiar cunosc (măcar în parte) ce ar trebui să intoneze... corect. Prin contrast, mezzosoprana Oana Andra a devenit o sensibilă Suzuki, delicată şi pregnantă deopotrivă, atât sub aspect vocal, cât şi ca joc şi implicare scenică, glasul său "potrivindu-se" foarte bine cu cel al sopranei, nu doar în celebrul duet din actul secund.

În Goro, tenorul Lucian Corchiş a fost corect dar destul de linear, baritonul Florin Simionca a avut o apariţie adecvată în Yamadori dar... nu s-a auzit mai deloc, basul Horia Sandu a rămas departe de incisivitatea unui Bonzo... furibund, în alte roluri evoluând cu acurateţe soprana Cristina Eremia, baritonul Vasile Chişiu sau Adrian Ionescu. Corul a sunat frumos şi omogen (maestru de cor Stelian Olariu), asemeni orchestrei care a conturat secvenţele simfonice cu nuanţe bine diferenţiate, alternând paginile de sensibilă transparenţă cu desfăşurările ample, în care, din păcate, alămurile au avut o intensitate exagerată, acoperind adesea vocile soliştilor; dar se prea poate ca aceasta să fi fost cerinţa dirijorului Alexandru Samoilă (de la Chişinău) care, din nou la pupitrul ONB după o îndelungată absenţă, a condus şi acum cu o gestică fermă şi clară, asigurând construcţia logică a discursului muzical, surprinzând totuşi (şi) prin schimbările de tempo care au pus la grea încercare relaţionarea cu cei aflaţi pe scenă, precum şi... respiraţia protagonistei (în special în aria mare).

Privit în ansamblu, spectacolul cu opera pucciniană a constituit o reuşită, afluenţa de public confirmând faptul că melomanii şi-ar dori o mai frecventă programare a îndrăgitei Madama Butterfly în stagiunea curentă, aplauzele prelung şi entuziaste răsplătindu-i pe interpreţi, dar în special pe Anda Pop, soprană care ar merita să fie invitată constant în reprezentaţiile ONB, fie şi pentru că teatrul nu are o asemenea solistă adecvată dificulului personaj central.