La distanţă de doar câteva zile, am avut şansa unei experienţe inedite. Am văzut două spectacole pe care istoria teatrului liric le va consemna, dar le va plasa la o distanţă uriaşă unul de celălalt: Falstaff de Giuseppe Verdi la Bucureşti, în viziunea ostentativ contemporană a regizorului englez Graham Wick şi Riccardo Primo de Georg Friedrich Händel la Karlsruhe în cadrul ediţiei 2015 a Festivalului Händel, sub semnătura regizorului francez Benjamin Lazar, în cea mai autentică manieră barocă, ce foloseşte pe scenă numai lumina lumânărilor. Despre Falstaff-ul lui Graham Wick am scris deja. Mă concentrez acum asupra spectacolului Riccardo Primo, absolut uluitor prin originalitatea şi mai ales frumuseţea lui.

Benjamin Lazar este un reputat regizor specializat în teatrul baroc. A devenit celebru cu piesa Burghezul gentilom de Molière, pusă în scenă în 2005 la Opéra royal du château de Versailles, pentru care a luat ca model spectacolul din 1670. Pentru prima oară în cariera sa, la iluminatul scenei folosea atunci numai lumânări. Şi reia ideea acum, la Karlsruhe, în Riccardo Primo, premiera de anul trecut a Festivalului Händel, titlu care, conform cutumei, rămâne pe afişe timp de două sezoane. După schiţele conaţionalei sale Adeline Caron, o fortăreaţă impunătoare a fost construită din module inegale. După cum acestea sunt asamblate, vedem întregul din perspective diferite, iar atunci când pereţii se deschid, avem senzaţia unei imense cutii cu bijuterii în interiorul căreia se ordonează coridoare, încăperi, firide, grădini… deosebit de decorative. Personajele sunt îmbrăcate cu gustul, imaginaţia, dar mai ales cu ştiinţa lui Alain Blanchot, creator de costume pentru film şi artişti din show-bizz-ul internaţional - tot semnătura sa o poartă şi noile uniforme ale vânzătoarelor casei Guerlain de pe Champs Elisée din Paris! - colaborator al regizorului Benjamin Lazar pentru celebrul Burghez gentilom din 2005. Artistul foloseşte materiale scumpe, cusute cu fir, în culori patinate şi misterioase, coborâte parcă din tablouri de epocă. La lumina celor 800 de lumânări ale căror flăcări mişcă tremurat lumini şi umbre, m-am simţit timp de aproape patru ore într-o fastuoasă lume de poveste. Astfel îmbrăcaţi şi în acest decor, cântăreţii cu feţele puternic fardate se mişcă cu o lentoare impusă şi sacadată de uriaşe marionete. Impresia este copleşitoare, splendoare şi delicateţe într-o desfăşurare vizuală halucinantă de teatru-film.

Peste tot şi peste toate se aşază muzica lui Georg Friedrich Händel, plină de viaţă, de miez, de forţă…susţinând o cascadă de trăiri intense declanşate spontan de voinţa oamenilor, dar care depăşesc toate obstacolele şi reuşesc, în final, să se regăsească exact în momentul în care lacrimile par a fi secat şi soarta pare mai potrivnică decât oricând. Motorul a tot ce se întâmplă în scenă este muzica. Există arii ce durează multe minute, dar în care se rostesc doar două versuri, de ajuns pentru a contura un univers de sentimente. În desfăşurarea muzicii, tensiunea se naşte, se acumulează, creşte, se împlineşte, ajunge la apogeu, se sparge zgomotos pentru ca apoi mişcarea de val de mare să se reia, parcă, la nesfârşit.

Rolul titular, Riccardo a fost interpretat magistral de contratenorul argentinian Franco Fagioli. Mulţi dintre cei cărora le-am vorbit cu entuziasm fără de margini despre vocea de contratenor pe care Händel a ales-o pentru eroii săi, s-au arătat nedumeriţi: de ce contratenor? O adevărată voce de bărbat, mai ales de erou, trebuie să fie profundă, groasă… masculină. Viziunea teatrului liric baroc este însă cu totul alta. Un erou cu voce bărbătească este ceva obişnuit, iar obişnuitul afectează puternic statutul cu totul aparte de… erou. Nu toţi bărbaţii sunt eroi! De aceea, compozitorii operei baroce au ales să atribuie eroilor de dimensiuni cu adevărat gigantice, vocile înalte, neobişnuite pentru un muritor de rând, tocmai pentru a sublinia şi sonor diferenţa. Iar timbrul aparte al contratenorului-erou, împletit cu timbrul de soprană obligatoriu pentru iubita lui, două voci înalte, dar de culori extrem de diferite, duce la o forţă expresivă imposibil de obţinut de altă combinaţie timbrală. La culoare se adaugă flexibilitatea spectaculoasă a vocilor baroce înalte de bărbaţi. La premiera lui Riccardo Primo, în urmă cu aproape 300 de ani (Londra, 1727) celebrul castrat Senesino a fost aplaudat în delir pentru felul în care a cântat rolul titular, partitură scrisă de Händel fără milă pentru gâtul interpretului, dovadă, numeroasele arii supraaglomerate de ornamente printre care îşi fac loc deseori salturi uriaşe între registrul grav al vocii de piept şi cele mai înalte sunete emise în falset. Timbrul contratenorului Franco Fagioli a fost asemănat cu culoarea mierii şi se apropie mult de cel al vocii feminine de mezzo-soprană. Datorită acestui detaliu, dar cu siguranţă şi datorită flexibilităţii şi expresivităţii fantastice, presa de specialitate aşază din ce în ce mai des numele cântăreţului în trena celebrei Cecilia Bartoli.

Rolul Costanza a fost cântat şi jucat de soprana scandinavă Sine Bundgaard în al cărei repertoriu stau comod alături partituri baroce şi partituri contemporane, iar compact discul său cu lieduri de Strauss, Duparc, Berg şi Poulenc a fost ales drept CD-ul vocal al anului 2005. Pentru Pulcheria a fost aleasă soprana franceză Claire Lefillitre a cărei carieră este dedicată, cu prioritate absolută, muzicii baroce. Nicholas Tamagna (Oronte) alătură şi el cu uşurinţă trecutul şi prezentul producţiilor de teatru liric, înclinând parcă totuşi către baroc şi muzica lui Händel - a fost apreciat drept interpret ideal pentru rolurile Rodrigo, Giulio Cesare, Ruggiero şi Serse - dar şi pentru Akhanaten de Philip Glass (2012) sau Ducesa din Gondolierii de Gilbert & Sullivan cu Utopia Unlimited Opera. Are în palmares multe şi importante premii. În anul 2011 a participat la nu mai puţin de trei mari competiţii internaţionale: a câştigat Premiul I la prima ediţie a Nico Castel International Mastersinger Competition, Premiul II şi Premiul juriului la Arkadi Foundation Opera Idol Competition şi s-a numărat printre semifinaliştii la prima întrecere între cei mai buni contratenori ai lumii, Gianni Bergamo Award for Countertenors din Lugano, Elveţia. În 2012 ajunge din nou pe primul loc în New York Lyric Opera Theater Competition. Şi baritonul australian Andrew Finden, membru din stagiunea 2011 - 2012 al ansamblului de la Teatrul de Stat din Karlsruhe, se poate lăuda cu reuşite foarte bune: se numără printre câştigătorii Australian Singing Competition, concursului de canto Francisco Vinas din Barcelona ca şi al Stuard Burrows International Voice Award. Dirijorul spectacolului a fost englezul Paul Goodwin, absolvent al clasei de compoziţie din cadrul Universităţii din Nottingham, specializat apoi, ca oboist, atât în tehnicile de interpretare contemporană, cât şi în repertoriul baroc, la Guildhall School of Music and Drama din Londra şi la Viena cu celebrul oboist Jurg Schäftlein. Din 1996 abandonează instrumentul pentru a se dedica dirijatului. În 2007, activitatea sa de interpret al muzicii baroce, în general, şi al operelor lui Händel, în special, a fost recompensată cu Premiul de onoare al Festivalului Händel din Halle.

Ansamblul instrumental Deutschen Händel-Solisten a luat fiinţă în 1985 când, în onoarea celei de a 300-a celebrări a zilei de naştere a compozitorului german, la Karlsruhe are loc prima ediţie a unui Festival ce îi poartă numele şi care îi este dedicat, în întregime. Fiecare instrumentist în parte a fost atent şi complex educat în tehnica interpretării baroce şi cântă pe instrumente excepţionale construite în secolul XVIII. Ansamblul şi-a câştigat şi şi-a păstrat, la nivel mondial, statutul de excelent promotor al repertoriului baroc.

Am dat aceste detalii despre carierele artiştilor pe care i-am ascultat pentru a sublinia atenţia cu care Festivalul Händel de la Karlsruhe îşi alege interpreţii. Este garanţia unui succes şi a unui prestigiu câştigate pe parcursul a trei decenii de activitate. Niciun adjectiv nu poate acoperi în întregime frumuseţea şi forţa ce pot fi percepute doar în sala de spectacol. De aceea, consider că, pentru orice meloman ce se respectă, se impune o călătorie la Karlsruhe, în perioada de desfăşurare a Festivalului Händel. Este a treia oară când ajung aici dar am deja în plan, o nouă participare, motivată, printre altele şi de anunţata prezenţă a mezzo-sopranei Ruxandra Donose în distribuţia unei montări noi cu opera Arminio.