Vineri, 16 ianuarie 2015, am ascultat un alt concert susținut de Orchestra Filarmonicii din Bruxelles. În decembrie fusese condusă de actualul său director muzical, Michel Tabachnik - acum s-a aflat sub bagheta dirijorală a celui care preia funcția începând din stagiunea viitoare, Stéphane Denève.

Programul a fost, cel puțin din punct de vedere temporal, foarte modern: muzică contemporană - și am aflat că va fi o constantă în politica repertorială a dirijorului francez - alături de o piesă de secol XX. Compozitoarea americană Jennifer Higdon a scris "blue cathedral" în amintirea fratelui ei, supranumit "Blue". A creat o atmosferă serenă, specifică slujbelor religioase, în același timp recognoscibil americană, mai ales atunci când flautul și clarinetul lansau chemări peste șesuri în bătaia vântului. Odată evenimentele sonore aglomerate, Jennifer Higdon a introdus și momente de tipul "call and response" (propoziția enunțată de un vorbitor și reacția interlocutorului, fie ea răspuns sau comentariu), și el propriu unora din genurile muzicale născute în America - gospel, blues, rock'n roll. În muzica foarte frumoasă scrisă pentru un frate care acum nu mai este se află și liniștea dorită acestuia, și agitația surorii când își dă seama de singurătatea ei. Trimițând cu gândul către o școală națională care exploatează resursele folclorice și nu către muzica atonală,"blue cathedral" a folosit și efecte actuale - partitura semnată Jennifer Higdon implică sunete cristaline emise de un pian preparat, pahare cu apă mai pline sau mai goale, bile chinezești.

Seara a continuat tot cu o lucrare contemporană, Concertul pentru violoncel și orchestră de Guillaume Connesson, în care compozitorul francez pare că a suprapus ansamblul și solistul în două moduri. Pe de-o parte, e ca și când protagonistul nu s-ar înțelege întotdeauna cu fondul orchestral: ce cântă el poate fi cu totul diferit de suportul simfonic; ambele sunt însă la fel de bogate, iar tehnica, necesară amândurora. Alteori lucrarea desfășoară un dialog clasic, în manieră similară "chemare - răspuns", alternând ideile solistului cu analizarea acestora de către orchestră. Ca instrumente exotice - kalimba, sau mbira, sau thumb piano, trei din denumirile unui instrument de percuție format dintr-o mică placă rezonatoare de lemn pe care sunt atașate fâșii înguste de metal care se ciupesc. Această kalimba a figurat în partea a doua a Concertului pentru violoncel de Guillaume Conneson, foarte lirică, deși în același limbaj contemporan, și în care a strălucit un moment de o mare suavitate - xilofon și flaut deasupra unei note ținute a solistului. După o cadență foarte extinsă, concertul a trecut imediat într-o mișcare a treia foarte alertă, volubilă, plină de virtuozitate, salutată la sfârșit cu exclamații apreciative din public.

Solist a fost Jerôme Pernoo, pentru care Connesson a scris lucrarea și care a cântat-o în prima ei audiție, în 2008. Cu incredibilă convingere și putere de convingere, cu o rapiditate însoțită de o expresivitate extraordinare, Pernoo aproape că a transformat acest concert în creația lui proprie - a primit atâtea aplauze pentru interpretarea ei încât a reluat ca bis, alături de dirijor şi de cei care i-au fost colegi în orchestră, întreaga parte finală.

Pentru încheierea concertului de la Sala Flagey, Stéphane Denève a oferit selecția lui personală din suita baletului "Romeo și Julieta" de SergheiProkofiev. Fiecare secvență este o piesă în sine, cu emoția, dezvoltarea și conținutul ei, care trebuie condusă de la un capăt la celălalt. Să faci asta de așa de multe ori menținând cadrul ideatic general este remarcabil și pentru ansamblu și pentru dirijor. Orchestra Filarmonicii din Bruxelles a redat foarte bine contrastele - amploare sau nuanțe mici, caracter apăsat sau pizzicate lejere; muzicienii pot schimba repede starea, chiar de la un minut (cât poate dura o secvență din Prokofiev) la altul. Ca și în decembrie, au avut sunet plin, armonic, dar și suplu. Fac impresia unui instrument cu clape, fiecare timbru având sunetul său particular, apăsate perfect simultan. Gestul dirijoral al lui Stéphane Denève a fost extrem de evocator: atunci când ansamblul simfonic îl traducea în muzică, puteai crede că șeful de orchestră este compozitorul care tocmai crează partitura, nu că mişcările lui se adaptează, de fapt, fiecărei piese pe care o conduce.

În 16 februarie 2015 sper să pot reasculta Orchestra Filarmonicii din Bruxelles - cu Michel Tabachnik la pupitru și violonistul Valeri Sokolov, laureat al Concursului Enescu din 2005, solist al Concertului de Ceaikovski; așteptarea îmi este temperată de siguranța unei noi seri-eveniment.