Sâmbătă, 6 decembrie 2014, s-a încheiat la Bruxelles Festivalul Beethoven organizat, începând din 1 decembrie, de Capela Muzicală Regina Elisabeta, prestigios conservator privat al Belgiei. Maria João Pires - de altfel unul din maeştrii în rezidenţă care predau la această instituţie - Krzysztof Penderecki, Orchestra Sinfonia Varşovia au concertat în cadrul festivalului care anul trecut le-a fost dedicat compozitorilor romantici, iar în 2015 va îi omagia pe marii autori ruşi.

Seara finală a fost susţinută la Sala Flagey de Orchestra Filarmonicii din Bruxelles sub conducerea dirijorală a directorului său muzical, elveţianul Michel Tabachnik, şi s-a deschis cu "Imperialul", al cincilea concert pentru pian scris de Beethoven. Interpretarea lui Julien Brocal, tânăr în vârstă de 27 de ani, a scos în evidenţă mai mult libertăţile romantice ale compozitorului decât rigoarea clasică; virtuoz excelent, jucăuş uneori, cu o mare şi evidentă plăcere de a cânta, Julien Brocal a oferit ca bis Fantezia-impromptu a lui Frédéric Chopin, instrument perfect pentru exprimarea temperamentului său. Iar ascultându-l pe Chopin după Beethoven a devenit foarte clar cât de mult a presimţit germanul viitoarea epocă muzicală - romantismul, manifestarea sufletului şi a dorinţelor sale, unele care nu se pot rosti în cuvinte dar cărora, cum spunea dirijorul Michel Tabachnik în dialogul acordat înainte de concert, pe care îl puteţi urmări pe site-ul nostru la secţiunea "Interviuri", li se poate da glas prin muzică.

În Concertul nr. 5 pentru pian, Beethoven are ceva de spus -adică ideea lui este o idee de luat în seamă - şi o spune sus şi tare. Are o voce, una puternică, una individuală, una care nu poate fi decât a lui. Pe lângă certitudini se simte în muzica sa şi o strângere de inimă - poate că acesta este sublimul, locul în care extazul se petrece undeva pe o creastă, şi unde foarte sus înseamnă de fapt, pur şi simplu, foarte aproape de abis. Pianul nu este întotdeauna propriu-zis solist; are adesea un paradoxal rol de susţinere a melodiei cântate de orchestră, chiar execută adesea simple game; dar, aşezate peste o continuă pedală simfonică, ele produc un efect de imens spaţiu sonor. În scurta conversaţie publică purtată de Michel Tabachnik înainte de concert cu Kristin van den Buys, muzicolog şi profesor, dirijorul vorbea despre economia de mijloace cu care operează Beethoven: acordurile, suprapunerile de sunete, pe care le foloseşte sunt într-un număr destul de mic, toate cunoscute, familiare urechii; Beethoven este cu toate acestea genial, remarca plin de încântare Michel Tabachnik, iar pendularea între aceste acorduri, procesul "mutării" auzului de pe un grup sonor pe altul, creează o stare de bucurie unică şi incredibilă.

După pauză, Simfonia a 3-a a aceluiaşi Beethoven, a cărei interpretare a fost dedicată memoriei Regine Fabiola a Belgiei, trecută în eternitate cu o zi înainte, în 5 decembrie. Piesa poartă subtilul "Eroica"; eroică, da, dar şi de o infinită dragoste, şi ca o nesfârşită declaraţie de dragoste. Ca primă simfonie romantică, în ea zbaterea şi lumina îşi găsesc înţelesul şi rostul. Celebrul Marş funebru, partea a doua, priveşte simultan înapoi, către registrele grave ale orgii lui Bach, şi înainte, către coloanele sonore ale filmelor de suspense şi este în acelaşi timp conştient că îndeplineşte o funcţie simbolică, ritualică; momentele de timpani sunau - poate doar îmi sunau doar mie, sclav al programului, al cunoaşterii titlului, "Marcia Funebre" - ca vâslele lui Caron pe Styx către Hades.

O simfonie de Beethoven poate că nu durează la fel de mult cât un Mahler sau un Bruckner, dar este greu şi obositor de urmărit, pentru că nu este doar o muzică frumoasă, care, adică, îţi face plăcere, ci şi o muzică la care eşti obligat să participi şi căreia eşti obligat să i te dăruieşti - intelect şi simţire. Dar ce minunată obligaţie!

Dacă am auzit toate acestea în muzica lui Beethoven, a fost datorită Orchestrei Filarmonicii din Bruxelles: cântă foarte precis, foarte sigur pe sine, realizează treceri de la nuanţe mici la nuanţe mari pe care aproape că le poţi vizualiza grafic, are un sunet beethovenian - mare, atotcuprinzător, plin, dar şi plin de delicateţe, de lirism tipic operei italiene, un sunet care conturează şi te face să auzi fiecare linie melodică, fiecare contribuţie a instrumentelor la crearea întregului. În acustica extraordinară a Sălii Flagey din Bruxelles, Michel Tabachnik a condus într-un stil dirijoral cavaleresc şi gentlemanlike: curtenitor, demn, controlat, expresiv. Festivalul Beethoven s-a încheiat în 6 decembrie 2014 cu o sală unde nu s-au mai putut cumpăra bilete şi care i-a aplaudat din toate puterile pe muzicienii de pe podium.