Am revenit în sala Ateneului pentru a asculta recitalul oferit de pianistul Viniciu Moroianu, propunând un program mozaicat şi dificil, menit să pună din nou în valoare datele definitorii ale interpretului, recunoscut analist al partiturilor asupra cărora se apleacă de fiecare dată cu minuţie şi pasiune, capabil să descifreze - mai bine spus să simtă - deopotrivă spiritul şi specificul compozitorului respectiv, pătrunzând în lumea de trăiri şi gânduri ce poate chiar au generat acele superbe pagini. Întotdeauna am apreciat şi am admirat tocmai capacitatea sa de a construi astfel viziunea de ansamblu a lucrării, "linia mare" în care desfăşurările ample, învolburate sau dramatice se împletesc cu secvenţe lirice, meditative, marcate uneori de tristeţe sau de melancolică introspecţie, într-un întreg perfect logic şi echilibrat. Sub aspect tehnic, totul este impecabil, dar niciodată cu intenţia de a-şi etala virtuozitatea, ci doar de a "povesti" şi de a transmite spectatorilor stările şi sentimentele cuprinse pe portativ, cu echilibru, cunoaştere stilistică, forţă interioară şi sensibilitate bine dozată.

Şi toate acestea s-au reliefat din plin în opusurile abordate, începând cu Preludiu şi Fugă de Radu Paladi, lucrare deosebit de interesantă, cu o structură densă, alertă şi colorată, solicitând percutanţă şi incisivitate ritmică, dar şi o fluenţă subliniată a discursului în care elementele de folclor românesc sunt integrate inteligent şi deloc ostentativ. Strălucirea şi planurile sonore variate s-au reliefat, desigur pe alte coordonate, şi în cele Trei piese fantezii op. 111 de Schumann, compozitor apropiat ca factură, claritate a desenului şi încărcătură expresivă de structura solistului care, în aceeaşi măsură, îndrăgeşte supleţea şi farmecul muzicii mozartiene, interpretată cu fineţe, trecând de la spumoasele momente dansante sau pline de o voioşie sclipitoare la cele poate apăsătoare, poate trădând frământări intense, relevate în două opusuri scrise - deloc întâmplător - în do minor - Fantezia KV 475 şi Sonata KV 457. Iar în partea a doua a recitalului, Viniciu Moroianu a ales Sonata în la minor D 845 de Schubert, cu ample desfăşurări romantice, de o frumuseţe şi o profunzime ce au captat - ca întregul program, de altfel - publicul numeros, cucerit de atmosfera creată, de fiorul expresiv pe care pianistul ştie să-l transmită într-o manieră elevată şi permanent controlată, fără efuziuni sau excese de intensitate inutile.

Iar faptul că sala a ascultat într-o linişte absolută ce parcă plutea deasupra noastră, a demonstrat elocvent modul în care artistul a reuşit să ne poarte în lumea complexă şi atât de variată a creaţiei de factură clasică, romantică sau contemporană, aflată sub semnul eleganţei şi bogăţiei ideatice, pe care au receptat-o pregnant şi tinerii care, sosiţi în grupuri, au ascultat cu încântare, fără a aplauda între părţile unei lucrări, aspect demn de remarcat; iar după bisul ce a prelungit acea atmosferă rafinată, comentariile pe care le-am auzit la ieşirea din sală se refereau la sunetul cald al pianului, la jocul impecabil pe claviatură şi, bineînţeles, la rafinamentul interpretării conferite de un pianist ce se cufundă în muzica pe care o cântă - aş spune pe care o slujeşte cu devoţiune şi cu o anume sobrietate a unui adevărat muzician.