După multe luni în care oricine a constatat că din repertoriul Operei Naţionale dispăruseră numeroase titluri extrem de îndrăgite de melomani, din motive greu de înţeles, în ultima vreme se remarcă, brusc, intenţia de a readuce, fie şi într-o singură reprezentaţie, parte dintre acele creaţii "uitate" deliberat de către cei care alcătuiesc structura stagiunii curente, publicul invadând sala pentru a reasculta, în fine, Traviata sau, în 29 mai, Madama Butterfly. De altfel se observă şi alte semne de revenire la normalitate, implicarea sau… neimplicarea unora şi altora în activitatea ONB determinând şi renunţarea la invitarea unor solişti străini fără valoare - uneori chiar revoltător de slabi - şi intenţia de a include în distribuţie măcar parte dintre soliştii teatrului (mulţi dintre ei apărând brusc pe scenă după mai bine de un an de absenţă datorată exclusiv neprogramării lor în spectacole) şi eliminarea "pauzelor" enorme în derularea normală a stagiunii, în fiecare săptămână propunându-se, într-o alternanţă firească, opere şi balete sau măcar seri de foyer, dispărând - slava Domnului - "calupurile" de două - uneori chiar trei - spectacole succesive cu aceeaşi lucrare, renunţându-se - cel puţin de vreo trei luni - la ideea aberantă a "castingului" până şi pentru rolurile cu două replici. Sunt aspecte la care m-am referit, în toate comentariile privind ONB, semnalate şi subliniate în speranţa că cineva va… observa "ceva" din toate acestea şi multe altele. Şi, cu siguranţă, a apărut acel "cineva" care a determinat, măcar parţial, repararea anomaliilor, deloc printr-o coincidenţă, tocmai cele despre care am scris insistent în ultimii doi ani. Se remarcă, tot în urma acestei implicări, şi alte "semne" clare pentru oricine, dar asta e o altă poveste…

Unicul spectacol cu Madama Butterfly de Puccini, inclus pe afiş, probabil întâmplător, exact la şase decenii de la premiera producţiei pe acea scenă (dar cu scenografia refăcută în anii '90), a atras publicul şi pentru că partitura se numără printre cele mai îndrăgite, dar şi pentru că distribuţia părea deosebit de interesantă, în rolul titular evoluând o soprană taiwaneză - Li Keng -, căreia, în cadrul Concursului "Marcello Giordani" din Catania - Italia, i s-a oferit premiul acordat de ONB, constând tocmai în interpretarea personajului puccinian pe scena noastră. Sigur că este important ca un tânăr să poată debuta într-un teatru de tradiţie, dar faptul că, aşa cum rezultă şi din prezentarea sa oficială, în acea seară a cântat în primul spectacol din viaţa ei, mi se pare hazardat, având o doză mare de risc. Din fericire, a etalat un glas calitativ, amplu, o cunoaştere atentă a partiturii, reuşind să transmită încărcătura expresivă a eroinei abia în ultimul act, surprinzând şi maniera deloc orientală în care a construit personajul, departe de atitudinea, gesturile şi ritualurile la care ne aşteptam, mai ales din partea unei soprane din Orient. Distribuţia a fost neaşteptat de omogenă şi echilibrată, tenorul Călin Brătescu revenind la ONB pentru a susţine rolul Pinkerton, realizat cu dezinvoltură şi siguranţă, rezolvând cu discreţie problemele ce ţin de ţesătura vocală ingrată, interpretând aria finală deosebit de sensibil şi convingător; în Suzuki am reascultat-o, după (prea) multă vreme, pe Oana Andra, mezzosoprană care a adus, prin generozitatea glasului şi mişcarea scenică, un plus de pregnanţă unui rol care solicită delicateţe şi deopotrivă trăire intensă, tenorul Andrei Lazăr a debutat în Goro cu aplomb şi mai ales cu voce frumoasă şi un joc adecvat intrigantului japonez mai puţin servil ca de obicei, o altă noutate fiind apariţia bas-baritonului Iustinian Zetea în rolul Bonzo, corect, nu foarte pregnant, înfruntându-l pe Pinkerton destul de nefiresc, şi-au reluat rolurile din trecutele stagiuni baritonul Valentin Vasiliu, conturând, ca de obicei, un Consul Sharples incisiv, voluntar, poate mai implicat ca altădată în interpretarea vocal-scenică, Daniel Filipescu (Yamadori), Cristina Eremia (Kate), Vasile Chişiu (Comisarul Imperial), Mihai Iacob (Ofiţerul stării civile), în timp ce micuţa Sofia Lopez a fost un Copil cuceritor.

Corul (pregătit de o viaţă de maestrul Stelian Olariu) a sunat bine în special în celebrul "cor mut", surprinzând însă prin decalajele din primul act, orchestra a avut şi densitate şi o nuanţare demnă de remarcat, iar la pupitru, Adrian Morar a condus cu aplombul ce-l caracterizează, cu gesturi largi uneori mai subliniate în momentele "sensibile" ce riscau dezechilibre (datorate şi unor "licenţe" ale soliştilor), într-un spectacol (mai) solicitant şi pentru că se confrunta cu un debut absolut şi pentru că, aşa cum menţionam, opera pucciniană se relua după mai bine de un an, ceea ce necesita un plus de concentrare a întregului ansamblu. Poate tocmai aceasta să fi fost cauza lipsei de tensiune, de relief şi fluenţă în actul I, care a cam trenat (nu ştiu dacă plecarea unor spectatori la pauză a avut vreo legătură cu evoluţia cam neconvingătoare a interpreţilor), dar totul a "crescut" treptat, astfel încât, pe bună dreptate, publicul a aplaudat (nu doar) la final, constatând că la ONB se poate prezenta şi o producţie echilibrată, în care soliştii teatrului, demonstrând (dacă mai era nevoie) un potenţial real şi de valoare, să evolueze alături de oaspeţi (de această dată) demni de apreciat.