31 mai 2014. O ultimă zi de festival: dacă te uitai la ploaia de afară, puteai spune că suntem în noiembrie, nu în ultima zi a primăverii. Așa că prima parte a zilei mi-am petrecut-o scriind și vizitând Muzeul Brukenthal, o experiență pe care o recomand oricui: să vezi cu ochii tăi celebrele tablouri "Ecce homo" de Tizian și "Bărbatul cu tichie albastră" de Eyck e o experiență care nu ar trebui ratată.

Iar seara, după o plimbare în orașul vechi (în sfârșit a stat puțin ploaia), m-am îndreptat către Biserica Sf. Treime din Piața Mare a Sibiului, unde avea să aibă loc ultimul concert din prima ediție a Festivalului de Muzică Sibiu/Hermannstadt. În program: Requiemul de Mozart, cu Corul festivalului, Mozart Kammerphilharmonie, dirijor Christian Badea; soliști: soprana Irina Iordăchescu, mezzosoprana Sidonia Nica, tenorul Ionuț Popescu și basul Marius Boloș.

Spun de la început că nu pot să evit subiectivitatea când e să scriu despre un concert care are în program Requiemul de Mozart. A fost o experiență copleșitoare pentru mine: atât de rar ne aducem aminte că un requiem pe care astăzi obișnuim să-l ascultăm în sala de concert era gândit să fie cântat în biserică - este slujba catolică pentru morți. Iar cadrul somptuos al Bisericii Sf. Treime din Sibiu a potențat mesajul transmis de Requiemul mozartian: eu mi-am șters de câteva ori lacrimile de emoție ce involuntar îmi apăreau în ochii.

M-am gândit la multe lucruri ascultând aseară acest requiem, ultima lucrare lăsată de geniul mozartian: m-am revăzut în anii adolescenței, când ascultam singură acasă această lucrare, încercând să-mi adâncesc o stare de depresie adolescentină inerentă și mirându-mă că la finalul audiției, efectul era exact invers; m-am revăzut în anii de facultate când cântam la orele de cor numerele din requiemul mozartian (și acum știu încă pe dinafară partitura și toate intrările); m-am revăzut pe mine în urmă cu puțini ani la un interviu cu IPS Ioan Robu, arhiepiscopul de București al Bisericii Romano-Catolice, întrebându-l cum de requiemul mozartian nu are un efect depresiv și răspunsul lui, că tocmai acesta este și scopul slujbei pentru morți: să dea speranță în viața veșnică pentru cei rămași.

Emoția audiției Requiemului de Mozart în Biserica Sf. Treime m-a făcut să mă gândesc la această viață veșnică promisă: nu avem în viață decât două certitudini, că ne naștem și murim. Între acestea două, fiecare dintre noi construim după putință edificiul unei vieți mai mult sau mai puțin având un sens; în caietul-program al festivalului, Christian Badea mărturisea că ar vrea ca ultima muzică pe care o va auzi în această viață să fie una de Mozart - și cred că mulți dintre cei care au umplut aseară până la refuz biserica din Piața Mare a Sibiului au gândit astfel, printre ei, și eu.

Toate aceste gânduri, ca și starea aceea de emoție care-ți dă furnicături și îți aduce lacrimi în ochi, nu ar fi fost posibile fără interpretarea atât de inspirată a Corului festivalului (alcătuit din membri ai Corului Filarmonicii "George Enescu" din București, dirijor Iosif Ion Prunner) și a orchestrei înființate de Christian Badea, Mozart Kammerphilarmonie, într-o evoluție pozitivă foarte vizibilă față de anul trecut, când am ascultat-o prima dată. Este meritul dirijorului și al membrilor orchestrei, unii dintre ei deja valori consacrate, așa cum este violonistul George Cosmin Bănică, concert-maestrul de aseară, care în timpul său liber - este angajat în funcția de concert-maestru la Orchestra Tonhalle din Zurich - a ales să răspundă invitației formulate de Christian Badea.

Așa că aproape nu m-au mai deranjat acele câteva voci care ieșeau uneori răzleț din cor, ca și faptul că soprana solistă venea dintr-un tablou, altul decât unul mozartian. În fond, doar Dumnezeu e perfect pe lumea asta: și poate că îngerii îi cântă "Ave verum corpus", o altă mică bijuterie mozartiană, bisul care a încheiat efectiv aseară prima ediție a Festivalului de muzică Sibiu/Hermannstadt, o inițiativă generoasă a dirijorului Christian Badea împlinită cu ajutorul unei mici echipe. Tuturor, felicitări!