De patru ani mă bucur de spectacolele de flamenco pe care Institutul Cervantes din Bucureşti le oferă în colaborare cu Ambasada Spaniei. De la un an la altul, senzaţia iniţială de străin şi ciudat se transformă simţitor într-un sentiment de veche prietenie şi nedisimulată plăcere. Dar! În accesul la sâmburele de sens şi de semnificaţie a muzicii şi dansului flamenco, foarte mult m-au ajutat cele câteva călătorii pe care le-am făcut în peninsula iberică, contactul direct cu un popor cu istorie uriaşă, marcată de descoperiri fantastice, atitudini dârze şi opulenţă regală. Momentul în care am fost copleşită de ceea ce înseamnă Spania - cel puţin pentru mine! - a fost vizita la catedrala din Sevilia şi uimirea descoperirii mormântului lui Cristofor Columb.

Măreţia omului care reprezintă un popor de neînfricaţi navigatori şi cuceritori este perfect surprinsă în atitudinile celor patru personaje ce duc pe umeri sicriul. Un astfel de popor nu-şi poate manifesta sentimentele decât într-un fel unic, mândru, suveran, cu capul sus, cu gesturi colţuroase şi totuşi armonioase, reţinute dar tensionate la maximum, sobre dar dominatoare. Atunci am înţeles dansul şi muzica flamenco în care se regăsesc frumuseţile, profunzimile, frământările întinderilor de apă, asprimea contururilor muntoase, cruzimea tandră a coridelor şi strălucirea fastuoasă a aurului din costumele albe, negre, roşii, împodobite cu trenă de câţiva metri şi volane tremurătoare, şi mai ales conştiinţa mândriei unui popor cum nu este altul. Muzica ce însoţeşte un astfel de dans nu poate fi simplă, lină şi melodioasă, ci trebuie să fie aspră şi dominatoare şi ea, însoţită de loviturile complicate din tocuri puternice, de sunetele de lemn ale castanietelor, de bătăile din palme ale dansatorilor şi instrumentiştilor şi, desigur, de vocile puternice care rostesc cuvinte pe care nu le înţeleg decât puţini, dar fiecare privitor/ascultător le simte forţa direct în suflet.

Protagoniştii serii de flamenco din primăvara lui 2014 au fost cei ce alcătuiesc compania de dans Mercedes Ruiz, întemeiată de dansatoarea Mercedes Ruiz care, în spectacolul Baile de Palabra i-a avut alături pe chitaristul Santiago Lara şi pe cantautorul David Lagos. Impresia a fost parcă mai puternică decât în anii precedenţi. Meritul îl are desigur Mercedes Ruiz care a uimit nu numai prin măiestria dansului în care a înglobat pocniturile din degete, castanietele mânuite cu virtuozitate, un… uluitor joc de picioare şi o eleganţă rar întâlnită în atitudine şi mai ales în învolburarea trenei şi a şalurilor, acestea în egală măsură detalii de expresie şi de decor. La Mercedes Ruiz dansul are rotundul unor valuri în care tensiunea se acumulează, explodează, dispare şi începe să se adune din nou, într-o mişcare perpetuă, mereu proaspătă, mereu nouă. Tăcerea, nemişcarea sunt momente de final şi de început totodată atât pentru dans, cât şi pentru muzică. O tăcere când calmă, când tensionată, agitată. Parcă tăcerile coordonează, ordonează şi conduc, după legi numai de ele ştiute, mişcarea şi cântul. Vocea lui David Lagos cutremură, indiferent ce rosteşte. Printre ornamentele melismatice sau cele de culoare şi de expresie, am înţeles puţine cuvinte, printre ele muerte, dar nu am reuşit să îmi dau seama dacă moartea este pusă în relaţie cu fericirea sau cu durerea, căci cele două sentimente par a se întâlni şi a se contopi într-un cuvânt, din nou, de sfârşit şi de început totodată. Prezenţă discretă, chitara lui Santiago Lara are o personalitate puternică, vrând parcă se convingă că despre marile teme ale vieţii se poate vorbi, la fel de convingător, şi în şoaptă.

O diferenţă imensă între spectacolul intitulat simbolic Dunas, pe care l-am comentat de curând şi în care Maria Pagés şi Sidi Larbi Cherkaoui unesc armonios cultura flamenco-ului cu filosofia arabă. Aceleaşi cuvinte - elemente de bază, definitorii ale dansului flamenco - rostite diferit şi căpătând astfel sensuri diferite. La Maria Pagés flamenco-ul a învăţat o limbă străină pe care o vorbeşte foarte bine dar cu un puternic accent de care nu va scăpa niciodată; la Mercedes Ruiz descoperim limbajul ancestral al celui mai pur flamenco, neatins de nimeni şi de nimic, redat în întreaga lui splendoare şi profunzime în limba şi mentalitatea unui popor cu o istorie de legendă.