Ca în fiecare an, în 5 mai, îl omagiem pe George Enescu, maestru trecut în nemurire în acea zi tristă a anului 1955, marcată acum, la Muzeul ce-i poartă numele, în colaborare cu Uniunea Compozitorilor, printr-o seară camerală specială, propunând lucrări de tinereţe din creaţia sa, fără număr de opus, parte chiar inedite, într-o interpretare de mare frumuseţe.

Sub genericul "George Enescu, eternul contemporan", programul, prefaţat de către Cristina Andrei, directorul Muzeului, a fost detaliat de violoncelistul Marin Cazacu, precizând că Nocturna şi Saltarello - pe care le-a abordat apoi, în compania pianistei Verona Maier, cu o eleganţă şi o căldură aparte -, au constituit debutul componistic al lui Enescu, la Conservatorul din Paris, pe când avea doar 15 ani, partitura fiind redescoperită chiar de către Marin Cazacu în SUA, intrată astfel în circuitul de recital. A urmat Sonata Torso despre care am aflat că reprezintă o versiune a primei părţi din Sonata nr. 1 pentru pian şi violoncel, descoperită destul de recent, remarcându-se diferenţe destul de pregnante faţă de opusul binecunoscut; iar Ştefan Cazacu a cântat superb, de asemenea alături de Verona Maier, punându-şi în valoare sunetul generos, frazarea condusă cu fineţe şi maturitatea cu care pătrunde încărcătura liric-nostalgică a cantilenei enesciene.

Pe de altă parte, violonistul Gabriel Croitoru a subliniat faptul că în acea seară vor răsuna, pentru prima oară pe vioara Guarneri care i-a aparţinut lui Enescu, Balada şi Impromptu concertant, piese pe care el însuşi le-a interpretat cu sensibilitate şi ştiinţă a liniei ample, acel instrument (care i-a fost încredinţat solistului nostru în urma unui concurs) conferind un plus de vibraţie prin sunetul său special; şi tocmai pentru că este primul artist care cântă pe vioara respectivă, ţinută decenii la rând (doar) în colecţia Muzeului, am avut privilegiul să-l ascultăm tălmăcind cele două creaţii pe celebrul Guarneri, din nou cu Verona Maier la pian, aceasta revenind pe podium alături de Marin şi Ştefan Cazacu pentru Andante religioso scris în 1900, dar editat de Muzeu abia anul trecut, când acelaşi dăruit Marin Cazacu l-a redat publicului, reliefând şi acum latura evocatoare, meditativă, a tânărului Enescu; remarcabilă a fost şi relaţionarea excelentă cu fiul său, într-un dialog echilibrat în care sunetul şi tehnica impecabilă, precum şi maniera expresivă se regăseau din plin… în familie. Iar Verona Maier s-a dovedit şi de această dată o rafinată pianistă, cu un tuşeu rotund şi o capacitate deosebită de a colabora cu partenerii de scenă, ceea ce am remarcat şi în Serenade lointaine compusă pentru vioară, violoncel şi pian, dedicată regelui Carol I şi reginei Elisabeta, interpreţii - Gabriel Croitoru, Marin Cazacu, Verona Maier - împlinind atmosfera calmă, de visare şi poezie, venind parcă "de departe", cuprinzând şi cucerind deopotrivă publicul care a aplaudat cu încântare şi emoţie un demers într-adevăr artistic, menit să-l omagieze pe Enescu în acea zi cu semnificaţii aparte.

Şi dacă bustul Maestrului guverna întreaga ambianţă, deloc întâmplător în sala învecinată prezenţa enesciană se prelungea printr-o expoziţie de asemenea inedită, oferind în premieră publicului pagini din "Cartea de onoare" a Orchestrei Ministerului Instrucţiunii Publice, "prima formaţie simfonică de stat din România"; documentul, achiziţionat de curând de Muzeu la o licitaţie, reflectă performanţele artistice ale ansamblului încă de la debut, sub bagheta lui Enescu şi a altor mari artişti ai lumii, a căror semnătură, însoţită de aprecieri şi urări măgulitoare, de programe şi fotografii (din colecţia Muzeului sau a lui Viorel Cosma), constituie o oglindă adesea unimitoare a activităţii muzicale bucureştene, la început de veac XX. Mascagni, Weingartner, Ysaye, Kubelik, Rubinstein, Flesch, dar şi Jora, Nonna-Otescu, Alessandrescu, Cella Delavrancea, Aurelia Cionca, firesc şi Enescu şi mulţi alţi solişti sau dirijori deja vestiţi sau aflaţi pe atunci la începutul carierei, se regăsesc astfel în excepţionalul document; iar printurile ce alcătuiesc expoziţia realizată de Adina Sibianu, coordonată de Viorel Cosma, cu grafica lui Aurelian Popovici, redau acum doar câteva pagini din "Cartea de Onoare" a orchestrei care a devenit apoi Filarmonica de poartă numele lui Enescu. Şi "serialul" va continua cu alte şi alte dezvăluiri spectaculoase dintr-o istorie fascinantă, demnă de a fi cunoscută de cei de astăzi. Păcat că printre spectatori nu s-a regăsit decât Viorel Cosma, muzicienii sau cei care clamează foarte sonor promovarea creaţiei româneşti, strălucind… prin absenţă.