S-a ivit de curând o ocazie ca să plec la München pentru a studia minuţios înregistrările lui Sergiu Celibidache, datorită republicării centenare de la casa de discuri EMI.

Compozitorii români, Iancu Dumitrescu şi Ana-Maria Avram, sunt de părere că acest dirijor şi filozof este un guru, iar felul său de a conduce orchestra se aseamănă destul de mult cu muzica ultimelor trei lansări de la Edition Modern.

Atunci când Celibidache dirijează, indiferent de cât de variat este repertoriul său, muzica alunecă printr-un şir de stări emoţionale proprii ori altfel spus, printr-un şir de trăiri personale, în loc să fie interpretată pur şi simplu ca la carte, conform regurilor tradiţionale. Nu este suficient să spunem că toate părţile dintr-o partitură pot fi luate ca o entitate. Porţiuni întregi dintr-o partitură se dispersează în aer de parcă fiecare unitate muzicală provine dintr-o altă galaxie, de parcă notele muzicale şi trăirile dirijorului sunt răspândite pretutindeni, dar totodată, ele formează un întreg prin înlănţuirea lor coerentă şi nu sunt dispuse pe etape: o etapă de început sau o etapă intermediară.

Muzica celor doi compozitori, Dumitrescu şi Avram, este cursivă, dar de o amploare prea mare, depăşind limitele acestei forme estetice. Fragmentele muzicale abundă pe porţiuni întregi de muzică dinamică şi stridentă, dar cumva, într-un mod inexplicabil, muzica pare să treacă de la acel ritm alert la un ritm domol de muzică meditativă ori contemplativă. Acestea fiind spuse, diversitatea timbrală prezentată este ameţitoare, în special prin modul în care undele acustice şi cele electroacustice se combină. Pur şi simplu de dragul realizării unui clasament, vă reamintesc de Live in London II, cel de-al doilea album interpretat la London's Conway Hall în 2008. Primul disc (Ed.Mn.1025) cuprinde IO String Quartet, în timp ce-al doilea disc cuprinde Hyperion ensemble al lui Dumitrescu, binecunoscut de toţi cei care urmăresc colecţia Edition Modern. Cu excepţia primului album, toate celelalte au fost dirijate de către cei doi compozitori.

Sunt de părere că, în mod surprinzător, muzica interpretată de Dumitrescu şi Avram nu s-a mai auzit de la John Coltrane încoace, a cărui operă din perioada 1965-1967 (în special "Ascension and Meditations") tinde spre o muzică relativ statică, dar care exprimă o vitalitate lăuntrică.

Lucrarea Noumina a compozitoarei Avram, aproape că poate fi comparată cu o succesiune neîntreruptă de imagini însufleţite, începând cu un sunet ca tympani glissandi şi punctat de interferenţa sunetelor scurte ale unui gong şi trombon. Chiar dacă dinamica muzicii se schimbă, acest lucru nu dă o notă de dramatism, cum în mod normal se întâmplă în partea pe care o voi numi pe scurt "Western canon". Dinamica scade şi creşte, sunetul tromboanelor irită, clarinetele răspândesc sunete multifonetice într-un mod extrem de bine gândit, dar totuşi întreaga lucrare muzicală este învăluită într-o stare de calm, chiar şi în timpul părţilor alerte. Lucrarea muzicală se scufundă într-o stare de linişte, care pare să reapară la fiecare moment cheie.

Lucrarea lui Dumitrescu, Roots and Rizoms are o structură similară în cazul dinamicii. Dinamica este mult mai cursivă în lucrarea lui, muzica alertă şi domolă se îmbină armonios de parcă ar fi valurile unui ocean care se formează la fiecare cincisprezece minute, iar apoi se spulberă. Lucrarea Extreme Point of Gravity al lui Dumitrescu, de pe discul St. Luke, înregistrat în 2009 are o calitate în plus: când se dispersează porţiunile de muzică alertă, se produce un moment fantomatic, deoarece ai impresia că se evaporă în neant clarinetele, în loc să te gândeşti că pur şi simplu se opreşte muzica. Senzaţia creată este extraordinară.

Avem ocazia să comparăm două versiuni ale lucrării Le Silence D'Or, versiunea londoneză şi cea israelită, interpretate de Hyperion Ensemble şi de Israel Contemporary Music Ensemble. Elementele componente ale lucrării sunt aceleaşi, un dialog între membrii grupului şi muzica electroacustică, dar executarea lucrării este radical diferită. Versiunea londoneză este mai încărcată, fiind învăluită în sunetele de percuţie şi al intrumentului de suflat din alamă, iar versiunea israelită reuşeşte să îmbine sunetele acustice şi cele electroacustice mai armonios, în mare parte datorită lui Assaf Talmudi, care a cântat la acordeon. Are în mâini un instrument uluitor prin care reuşeşte să schimbe brusc dinamica lucrării muzicale, producând chiar, în anumite momente strategice, sunete asemănătoare pianului.

S-ar putea ca ceea ce Dumitrescu şi Avram numesc "sunete electronice" ("computer sounds") să fie o structură de-a dreptul unică. Îmi amintesc cum mă gândeam la cât de incredibil de uman este timbrul vocal în lucrarea La Légende d'Eer al lui Xenakis. Compozitorii români stârnesc aceeaşi reacţie: sunetele stridente ale lui Cologne nu se regăsesc aici, dar nici preocupările cinematice ale compozitorilor francezi. Ascultaţi de exemplu ciripitul păsărilor din lucrarea Silence D'Or, sunetul pare să fie amplificat, de parcă ar fi broaştele lui Merzbow, dar mai puţin înfricoşătoare şi aceste voci se recunosc cel mai rapid. Proiectările sonore menţionate nu ne spun o poveste şi nici nu reprezintă ceva abstract. Multe sunete se pierd printre celelalte chiar când sunt pe punctul de a fi identificate. La un moment dat se poate auzi cum intrumentele orchestrei sunt dirijate, dar cred că efectul produs în sala de muzică este de o sută de ori mai mare.

După ce am petrecut o bună parte din viaţă ascultănd aceste discuri, am impresia că muzica explorează şi chiar transformă spaţiul în care se află în loc să evoce o voce narativă exterioară. Pentru a realiza acest lucru, au avut ajutorul unor solişti invitaţi, precum talentatul şi palpitantul Tim Hodgkinson care mânuieşte clarinetul bas cu măiestrie şi Rane More, care a făcut lucrarea muzicală a lui Avram, Textures 3/Penumbra de la concertul St. Luke, mai captivantă. Ambii instrumentişti au putut modela şi plasa sunetele de la începutul operei muzicale cu aşa un rafinament încât mi-am dat seama de acest lucru abia când a început să oscileze, umplând scena de un sunet constant şi strident, asemenea unui calculator. Acelaşi lucru se poate spune şi despre Stephen O'Malley, care se alătură ansamblului din Israel. De curând, a încorporat în muzica sa, material de la formaţia "Sunn 0)))" care a devenit componentul central, iar rolul său era să îl pună în evidenţă, mai ales prin notele muzicale dinamice şi prin introducerea unor momente de linişte aproape complete ale corului, cunoscute ca Liminal Involvement. Toate înregistrările sunt superbe, iar dinamica muzicii te lasă cu gura căscată, de la basul cel mai grav, până la nota cea mai ridicată, părăsind scena pentru a se răspândi în toată sala. Aceast tip de iscusinţă extraordinară aduce la viaţă această muzică intransigentă şi oricare din cele trei discuri ar fi perfecte pentru a vă iniţia în viziunea muzicală al lui Iancu Dumitrescu si a Anei-Maria Avram.

Trei lucrări pentru calculator de la Iancu Dumitrescu şi unul de la Ana-Maria Avram, toate fiind lucrări radicale cu muzică spectrală, un omagiu adus lui Ilan Volkov, Andy Wilson, Ben Watson şi lui Stephen O'Malley.

Traducători: Ana-Maria Florea and Elena Daniela Radu, MTTLC, The University of Bucharest