Un Otello sălbatec şi nebun, cu cămaşa albă descheiată şi spatele acoperit de o pătură portocalie, se agită printre oaspeţii îmbrăcaţi în ţinute de gală şi cu pahare de şampanie în mâini, care îl privesc uimiţi, îngroziţi de scena la care asistă. Desdemona zace la pământ, umilită, zdrobită de ura soţului ei, a cărui purtare nu o înţelege. Din înaltul scenei coboară plutind lin, o batistă albă - acea batistă care, concret sau ca idee, nu părăseşte scena pe tot parcursul spectacolului. Batista albă se depune lin pe faldurile splendidei rochii negre de catifea a Desdemonei. Apoi, brusc, începe o… ploaie de batiste, zeci de batiste umplu văzduhul şi acoperă treptat scena… În delirul său, Otello începe să culeagă, apoi să prindă din zbor nenumăratele presupuse dovezi ale infidelităţii soţiei sale. Ajunge să aibă braţele pline de batiste albe…

Albă devine şi scena acoperită de petecele de mătase… Batistele vor fi apoi, pe rând, altar de rugăciune şi pat de moarte. Inspirată idee, impresionante imagini… Iar scena finală, dominată de personalitatea Iuliei Isaev, susţinută de talentul, sensibilitatea şi experienţa îndelungată în teatre străine, devine singurul moment al acestei recente premiere cu Otello de Verdi pe scena Operei Naţionale Bucureşti, cu adevărat demnă de o primă scenă lirică a unei ţări aflate în zilele de sărbătoare ale unui festival internaţional. În rugăciune şi în celebra arie a salciei, Iulia Isaev a reuşit să îşi impună voinţa dominând scena, orchestra şi mai ales pe dirijoarea Keri-Lynn Wilson. Până atunci, aceasta a dirijat plină de patos şi implicare, un Otello propriu, în derulare mentală, care nu a avut nici o legătură orchestra sau cu cântăreţii adevăraţi cu care ar fi trebuit să colaboreze.

De aici, decalaje nenumărate, tempouri prea repezi sau prea lente cărora nici instrumentiştii, nici cântăreţii - solişti sau cor - nu le-au făcut faţă. Probabil este vorba de lipsa unui număr suficient de repetiţii care să le permită tuturor accesul la un consens în intenţii. Dacă acesta este motivul, timpul va remedia neînţelegerile şi spectacolul se va îmbunătăţi considerabil din punct de vedere muzical, căci resursele există.

Se ştie, Otello este una dintre cele mai frumoase şi mai profunde lucrări verdiene, rolurile sunt complexe, muzica atinge cote de virtuozitate, trăirile sunt intense pe măsura unei tragedii ce sfârşeşte în moarte. În spectacolul pe care îl comentez, am asistat la o partitură parcă încă în studiu, destul de clară la nivel de intenţie, dar brută în ceea ce ne-a fost prezentat ca produs finit. Fiecare interpret îşi cântă rolul corect dar nu accede (încă!) la ceea ce se află atât de bogat, dincolo de cuvânt şi dincolo de sunet. Regia Verei Nemirova se vrea îndrăzneaţă şi originală, pune accentul pe teatralitate, pe relaţiile dintre personaje...

Splendoarea scenei finale m-a făcut să uit surpriza unor (spicuim) kalaşnikovuri (sic!) pe scenă, deruta ideii de a face dintr-o barcă militară, de cauciuc, patul de nuntă al cuplului Otello- Desdemona, înlocuirea florilor pe care poporul le oferă Desdemonei cu sticle albastre verzui de apă minerală, pe care Desdemona le împarte cu generozitate supuşilor ei însetaţi, şi mai ales moartea lui Otello departe de Desdemona, lângă un copac-simbol care (am citit ulterior în programul de sală) simbolizează singurătatea celui care aparţine altei civilizaţii... Poveşti rescrise în variante, dacă nu optimale, eventual posibile (chiar dacă textul le infirmă, dar... de ce să ne împiedicăm de text, când în operă totul este convenţie!).

Frumos decorul Vioricăi Petrovici, foarte frumoase costumele contemporane "..cu trimiteri spre diferite zone geografice" (Viorica Petrovici).

Pus în faţa unui rol greu, atât vocal cât şi scenic, Marius Vlad Budoiu cântă şi joacă consumându-şi până la limită, toate resursele. Remarcam şi în comentariul la Tannhäuser, recentă premieră ONB în concert, că avem în faţă un cântăreţ de mare clasă, cu o bogată experienţă pe scene străine, experienţă care a lăsat urme adânci şi benefice. Din aceeaşi categorie face parte şi soprana Iulia Isaev.

Ştefan Ignat are toate datele necesare pentru a fi un Iago de zile mari - statură, voce, joc, tehnică vocală. Ceea ce ne-am mai dori ar fi ca dincolo de gesturi şi de note, să mai existe un "ceva" care să dea o şi mai mare consistenţă rolului genial conceput şi scris. Nu este mai puţin adevărat că acel cutremurător Credo a fost gândit regizoral ca un bine-cunoscut Prolog la Paiaţe de Leoncavallo - cu aprinderea luminilor în sala de spectacol şi cu adresare directă publicului, dintr-o relaxată poziţie şezând pe marginea scenei, cu picioarele atârnând în golul de deasupra fosei orchestrei - şi că aceste indicaţii de regie nu l-au ajutat deloc pe cântăreţ, dimpotrivă...

Nu am nimic de reproşat lui Cristian Mogoşan în rolul lui Cassio. Numai cuvinte de laudă pentru jocul şi cântul unui artist talentat şi rafinat care, s-a identificat fără probleme cu personajul. Cuvinte bune şi pentru distribuţia întregită prin Roderigo - Andrei Laz, Ludovico - Mihnea Lamatic, Montano - Iustinian Zetea, Un herald - Ionuţ Gavrilă, Emilia - Mihaela Işpan. Evoluţia lor a ridicat substanţial calitatea spectacolului.

text-indent: 35.45pt; background: none repeat scroll 0% 0% white;">După prezenţa decepţionantă din recenta Promenadă a Operei, în acest Otello orchestra mi-a produs o surpriză plăcută, chiar dacă ar fi să mă refer doar la aspectele de virtuozitate ale partiturii, mai puţin la majora ei componentă de sensibilitate şi profunzime. Excepţie scena finală! Derutat de tempourile prea rapide impuse de bagheta dirijoarei, corul s-a străduit şi a reuşit ce era omeneşte posibil (maestru de cor Stelian Olariu, maestru de cor copii Smaranda Morgovan). Nu trebuie uitat aportul estetic al lighting-design-erului Daniel Klinger.

Cu destule peripeţii până la a vedea luminile rampei - schimbări practic de ultimă oră (absenţa tenorului Peter Seiffert în rolul titular) şi chiar de ultim minut (înlocuirea sopranei Nicoleta Ardelean cu Iulia Isaev), colaborarea de scurtă durată cu un dirijor străin într-o partitură ce presupune strânse legături de minte şi suflet între toţi interpreţii -, nesiguranţa şi senzaţia de neterminat sunt explicabile. Vestea bună ne asigură însă că timpul poate remedia toate nereuşitele, căci există, cert, toate premisele artistice necesare.