François Girard successfully transforms the opera into a timeless story…/ François Girard transformă cu succes opera într-o poveste în afara timpului. (Wall Street Journal)

Cinci ani a gândit şi a lucrat regizorul de film şi operă François Girard un Parsifal care de la început de martie a fost inclus în repertoriul Metropolitan Opera House din New York. Spectacolul este o coproducţie cu Opera Naţională din Lyon şi Compania Canadiană de Operă şi a fost puternic susţinut financiar de Gramma Fisher Foundation, Rolex, Marina Kellen French şi de Edgar Foster Daniels Foundation. Numai aşa, pe celebra scenă de la MET, a putut fi prezentată o superproducţie la care au participat câteva dintre cele mai mari voci wagneriene ale momentului - tenorul Jonas Kaufmann în rolul titular, René Pape - Gurnemanz, Katarina Dalayman - Kundri alături de alţi mari artişti lirici Peter Mattei - Amfortas, Evgeny Nikitin - Klingsor, toţi conduşi de bagheta inspirată a dirijorului Daniele Gatti.

Parsifal ocupă un loc aparte pe lista opusurilor wagneriene…

…Este ultima operă scrisă de compozitor. Primele schiţe datează din luna aprilie a anului 1857, dar lucrarea va fi terminată doar 25 de ani mai târziu. Ea este, în egală măsură, poveste, ritual şi testament. Wagner a scris partitura în cerneală roşie. Premiera absolută este datată 1882 şi s-a desfăşurat în cadrul celui de-al doilea Festival Wagner în sala Teatrului de la Bayreuth, Festspielhaus, construită de muzician după propriile planuri. Wagner nu şi-a denumit lucrarea nici operă, nici dramă, ci "ein Bühnenweihfestspiel" - termen intraductibil practic în româneşte, echivalat eventual cu slujbă sau mister. Mult timp s-a perpetuat tradiţia ca, respectând dorinţa compozitorului, după fiecare act să nu se aplaude, ci publicul să se ridice în picioare şi să părăsească în linişte sala.

Bayreuth-ul a avut monopol asupra lucrării până în anul 1903 când Parsifal a fost prezentat chiar la Metropolitan Opera în New York, folosindu-se o copie obţinută ilegal. Scandalul a fost imens şi pentru toţi cântăreţii implicaţi în spectacol porţile Festivalului de la Bayreuth s-au închis pentru totdeauna.

Un nou Parsifal la MET a fost cu siguranţă o imensă provocare acum, în anul în care întreaga lume muzicală sărbătoreşte cei 200 de ani care se împlinesc de la naşterea maestrului german. Şi poate, cea mai grea sarcină a căzut pe umerii regizorului, ai scenografului şi ai tuturor celor implicaţi în realizarea scenică, sarcină extrem de dificilă date fiind simbolistica faptelor, atmosfera, măreţia, desfăşurarea lentă, încărcătura spirituală maximă a poveştii, implicit a muzicii. Pentru povestea inocentului care salvează Cavalerii Graalului încercând şi cunoscând suferinţa cu inima şi nu cu mintea, este nevoie de un cadru special de desfăşurare. François Girard a ales pentru actele I şi III un spaţiu aproape gol, populat doar cu câteva scaune aşezate în cerc, pe locul în care se întâlnesc cavalerii. Podeaua scenei are aspectului unui pământ arid, uscat, mort, traversat pe mijloc de un firicel subţire şi neputincios de apă. Deasupra un cer greu, când negru, când plumburiu, când roşietic… La început apa este curată - Gurnemanz ne-o arată, luând-o în căuşul palmelor - apoi, după baia lui Amfortas, pe albia mică şi îngustă începe să curgă… sânge. La final, mişcarea va fi inversă astfel încât sângele va fi treptat înlocuit de apa curată.

Este mult sânge în această producţie. Domină ideea rănii care nu se poate vindeca. Şi culorile sunt cu grijă alese şi au simbolistica lor - albul puritatea, roşul păcatul… Lebăda este albă cu rană mortală roşie; cavalerii poartă la început costume obişnuite închise la culoare şi pe minunatul Preludiu, femei şi bărbaţi sunt amestecaţi pe scenă şi privesc la imaginea lor reflectată într-o imensă oglindă. Dacă te uiţi atent, vezi chiar imaginea reflectată a sălii de spectacol. Mesajul este destul de clar: François Girard a anulat voit orice ancorare în timp şi spaţiu, dar vorbeşte totuşi atât celor de pe scenă, cât şi celor din sală spunând parcă: Domnilor şi doamnelor, acesta este un spectacol despre voi, despre propriile voastre căutări pe direcţiile spiritualităţii, ale principiilor fundamentale ale vieţii, ale compasiunii şi suferinţei…. Treptat femeile se desprind din grupul bărbaţilor şi se refugiază departe, în spatele scenei, pe jumătatea «lor» de pământ. Nu se vor mai amesteca. Bărbaţii îşi dau jos hainele costumelor şi rămân în cămăşi albe, imaculate, strălucitoare, pure....care însă se vor murdări, înroşi de la rana de nevindecat a lui Amfortas, cel care a păcătuit şi a fost condamnat la suferinţă eternă. Albul domină începutul actului secund - toate fetele flori şi chiar Kundri sunt îmbrăcate în lungi rochii albe. Se sugerează că acţiunea se desfăşoară în chiar interiorul rănii, într-o baie de sânge care treptat este absorbit de rochiile albe ale fetelor-flori, înroşindu-le puternic de la poale în sus, din ce în ce mai sus. Şi patul alb în care Kundri încearcă să îl seducă pe Parsifal începe să sângereze abundent atunci când tânărul îşi aminteşte şi simte el însuşi durerile lui Amfortas.

O impresionantă desfăşurare de forţe

Pe scenă se află aproximativ 180 de persoane, solişti, corişti, figuranţi care, fiecare îşi are rolul şi locul lui. Într-o desfăşurare aparent statică totul se mişcă de fapt, mişcări mici dar perpetue - un gest, o înclinare de cap, solitară sau de grup, un pas, o mirare, o suferinţă…. Viziunea dirijorului Daniele Gatti înclină către o desfăşurare muzicală majestuoasă, lentă, poate mai lentă decât eram obişnuiţi, dar cu o permanentă tensiune crescândă, fără o secundă de relaxare, până la final. Maestrul şi-a declarat respectul pentru versiunea semnată cândva de James Levine. Respiră împreună cu cântăreţii, contactul vizual este permanent, face corp comun cu orchestra.

Jonas Kaufmann - cântăreţ cu sensibilităţi şi profunzimi unice

Parsifal a fost excepţional jucat şi cântat de tenorul Jonas Kaufmann. Mereu parcă absent, cu ochii pierduţi, în viziunea regizorului François Girard Parsifal nu înţelege nimic dar simte că se întâmplă ceva în jurul lui. Este nesigur, apatic, lipsit de curiozitate, nu aparţine acestei lumi pe care nu o cunoaşte şi în care se află străin, fără trecut, prezent sau viitor… Totul îl surprinde, dar în final ajunge să ştie şi ochii prind viaţă, vădind implicare până la extaz. Cântăreţ cu sensibilităţi şi profunzimi aş îndrăzni să spun unice în acest moment, actor desăvârşit de o frumuseţe fizică impresionantă, Jonas Kaufmann a reuşit să se identifice cu personajul şi să transmită întreaga complexitate a rolului.

În viziunea aceluiaşi regizor, Gurnemanz este înţelept, calm, resemnat şi totuşi cu speranţă. Nimic nu îl poate clinti în credinţa lui, priveşte în jurul lui cu detaşare şi înţelegere, aşteaptă totul şi nu aşteaptă nimic… Calm, imperturbabil, pregătit pentru orice, bine sau rău, prsonajul are conturul, expresivitatea, fineţea, profunzimea, delicateţea dar şi forţa şi neclintirea unei stânci de granit. Unul dintre cei mai mari interpreţi wagnerieni ai momentului, René Pape a redat prin cânt şi a întrupat exact viziunea regizorului. Am admirat fără rezerve vocea lui caldă, uneori cu sclipiri de catifea, ampla frază wagneriană emisă aparent fără efort, jocul discret dar permanent implicat.

Revelaţia serii - Peter Mattei în Amfortas

Prin felul în care a dat glas rolului folosind TOTUL de la la şoaptă la urlet, ca şi prin gest şi mişcare, muzicianul-actor ne-a determinat să simţim şi să trăim împreună cu el suferinţa atroce a personajului, împărţită în mod egal între durerea fizică şi remuşcarea celui care a păcătuit. În rolul lui Klingsor, Prinţul întunericului, bas baritonul rus Evgeny Nikitin aduce cu el o voce uriaşă formată la şcoala rusă, voce ce nu se armonizează deloc cu restul vocilor colegilor din distribuţie. Diferenţa este în primele momente şocantă, apoi însă ne dăm seama că aşa şi trebuia să fie şi că alegerea a fost cea mai potrivită în contextul dat.

Katarina Dalayman - momente magice

Soprana suedeză Katarina Dalayman este şi ea o wagneriană recunoscută şi aclamată pe cele mai mari scene de teatru liric din lume. În 2001 a cântat rolul Kundri într-un Parsifal realizat la Opera din Paris. Pe scena de la MET a mai putut fi văzută şi ascultată în Brangäne (Tristan şi Isolda 2002), Isolda (2008), Brunhilde (Tetralogia 2013). În noua producţie Parsifal de la MET soprana impresionează mai ales în actul secund prin frumuseţea vocii şi delicateţea interpretării. Împreună cu tenorul Jonas Kaufmann, în subtila scenă a seducţiei, Katarina Dalayman reuşeşte cu adevărat momente magice.

Spectacolul pe care îl comentez uimeşte şi impresionează prin originalitatea concepţiei regizorale, frumuseţea vocilor şi masivitatea copleşitoare a construcţiei edificiului sonor. Nu ştiu dacă atât regizorul, cât şi dirijorul, au pornit de la suflul amplu, în desfăşurări largi şi tensionate ale poveştii şi ale muzicii, spre descompunerea în detalii sau invers, detaliile s-au adunat, s-au combinat, s-au completat şi au ajuns să formeze întregul în permanentă mişcare majestuoasă. Ştiu doar că efectul este copleşitor.