Duminică, 13 ianuarie 2013, a avut loc la Opera Naţională cel de-al treilea spectacol cu "O scrisoare pierdută" de Dan Dediu, cea mai recentă premieră a teatrului, dar gândită în serie scurtă, aşa încât probabil că spectacolul din 3 februarie va fi şi ultimul. Duminică seară, o sală plină - ceea ce este o performanţă pentru o producţie românească - a urmărit timp de trei ore o lucrare gândită aparte, şi oricum surprinzătoare pentru scena Operei, alăturând şi elemente de muzică orientală, şi de mahala - sigur în spiritul operei lui Paul Constantinescu -, dar şi vals, tango, can-can ş.a. într-un melanj dorit să fie plin de umor, adesea caustic, ceea ce s-a reflectat în special în orchestră. Trebuie să remarc maniera deosebită în care a evoluat ansamblul, la pupitru aflându-se Tiberiu Soare, care ştie să redea asemenea partituri şi este foarte implicat şi în muzica contemporană.

O distribuţie numeroasă, cu solişti în general tineri, care au evoluat foarte bine sau doar conştiincios. Oricum, o lucrare pusă la punct, muncită, curată, dar cu personaje prea puţin conturate aşa cum ne-am fi aşteptat. Au fost, sigur câteva excepţii: în primul rând trebuie remarcat Florin Diaconescu - un Trahanache cuceritor, aşa cum trebuie, reliefându-şi o dată mai mult talentul şi inteligenţa ca actor şi, desigur, cântăreţ. Iarăşi un tenor care mie mi se pare de mare perspectivă, Liviu Indricău, a realizat un cetăţean turmentat cuceritor şi cântat foarte bine. Sub aspect vocal l-aş remarca şi pe Andrei Lazăr, un tenor cu un glas liric foarte calitativ, cu o apariţie agreabilă - de această dată în Caţavencu -, un personaj mai departe de ceea ce ştim noi ca prototip, dar glasul lui poate fi exploatat în operă, atâta doar că are probleme în acut. De asemenea, un Pristanda reuşit a făcut Ştefan Schuller; în Zoe a debutat Tina Munteanu, realizând un personaj agreabil, dar parcă nu aşa cum l-aş fi dorit, alături de baritonul Stefan Popov, invitat de la Operetă pentru Tipătescu. Remarcând în mod deosebit scenografia Vioricăi Petrovici - excelentă şi foarte sugestivă, având mari rezerve în privinţa regiei lui Ştefan Neagrău care, de altfel, semnează şi libretul, dar este total lipsită de umor, cu momente de cădere în mişcarea scenică, singurul lucru care rămâne etern valabil, se poate spune, este textul lui Caragiale, foarte actual. Şi tocmai în aceasta a constat şi farmecul reprezentaţiei.

Publicul, alcătuit în majoritate din muzicieni, din oameni apropiaţi domeniului, a aplaudat la final, fără însă a se amuza, fără însă a simţi că asistă la o lucrare inspirată de Caragiale. Este o noutate în repertoriul Operei - aşa cum spuneam, de serie foarte scurtă -, ceea ce cred că nu justifică nici costurile şi nici efortul cu totul deosebit al ansamblului.