De câţiva ani, în prag de Crăciun, la Opera Naţională Bucureşti este invitat un solist de cotă internaţională pentru a evolua într-un spectacol din repertoriul curent, la iniţiativa lui Viorel Cataramă, care sponsorizează evenimentul. De această dată a mai contribuit şi un alt sponsor, dar şi Asociaţia "Friends of Opera".

Soprana Fiorenza Cedolins - aplaudată pe mai toate marile scene din lume - s-a aflat pentru prima oară la noi, abordând personajul Mimi din Boema de Puccini, partitură extrem de ofertantă, în care aşteptam să-şi pună în valoare calităţile vocal-interpretative, pe care mulţi dintre melomani le-au remarcat şi apreciat în producţiile cu Luisa Miller de Verdi sau Anna Bolena de Donizetti, prezentate pe MezzoTV.

Discreţie sonoră

Fără a spune că… m-am dus "la pomul lăudat", trebuie să recunosc faptul că am avut sentimentul că solista a dorit să se menajeze, cântând cu sensibilitate, cu inteligenţă şi câteva accente şi intenţii expresive remarcabile, dar cu prea puţine momente "pe voce", până şi finalul duetului din actul I fiind realizat în piano, spre dezamăgirea celor care aşteptau celebra "acută". Abia în ultimul act şi-a etalat glasul generos, dar şi capacitatea de a încărca dramatic fraza muzicală. Întreaga derulare a cântului său a stat însă sub semnul… discreţiei sonore, departe de trăirea ardentă şi forţa emoţională pe care le apreciasem anterior în alte opere - este adevărat că… pe alte scene…

Şi concepţia scenică a fost aparte, până şi faptul că a considerat rochiile gândite de scenograf mult prea sobre şi închise la culoare, alegându-şi o bluză albă şi o fustă roz, lejeră, mergând pe linia unei tinere cochete, feminină şi dezinvoltă, fără acea timiditate cu care ne-am obişnuit, ba chiar şi fără "simptomele" unei boli grave, astfel încât nici în actul III, nici chiar în final, nu prea arată a fi suferindă, tuşind doar discret când şi când; iar în actul IV a stat pe marginea patului sau a venit la rampă, cântând plină de viaţă, pentru ca abia ultimele replici să fie rostite palid, întinsă totuşi pe pat.

Jose Manuel Chu - un timbru liric plin şi cald

O surpriză extrem de plăcută a fost, prin compensaţie, tenorul mexican Jose Manuel Chu care, devenit de curând colaborator al ONR, a apărut, în debut absolut la noi, în dificilul rol Rodolfo, etalând un timbru liric plin şi cald, luminos, cu acut sigur, dar la care mai este "de lucrat", nu foarte maleabil ca joc de scenă, nu prea romantic, dar realmente agreabil şi totuşi credibil în rol. Iar faptul că nu mi s-a părut deloc inferior sopranei oaspete, spune multe…

Poate dacă şi restul distribuţiei ar fi fost la un nivel competitiv, Fiorenza Cedolins s-ar fi implicat cu adevărat, dar dacă parteneri de scenă i-au fost Vicenţiu Ţăranu, Mihnea Lamatic, Vasile Chişiu sau Dorina Cheşei (deşi iniţial era anunţată Irina Iordăchescu), alături de Paul Basacopol şi Ştefan Schuller, iar orchestra a sunat mediocru, cu multe greşeli şi mai ales extrem de plictisită, corul rămânând astfel - pentru a câta oară? - singurul compartiment bine pus la punct, iar tempii ceruţi de dirijorul Vlad Conta au rămas deosebit de lenţi de-a lungul întregului spectacol, probabil că invitata de onoare fie s-a menajat, fie s-a aliniat "ştachetei" generale, deşi îmi imaginam că un artist nu poate fi… decât un artist, indiferent de contextul în care se prezintă. Poate data viitoare…

Un spectacol de rutină, onest şi banal

Sala a fost plină, dar publicul s-a dovedit destul de rezervat, aplaudând arareori "la scenă deschisă", doar atunci când cineva avizat… dădea semnalul. Extrem de ciudat dar probabil simptomatic, printre spectatori nu am zărit niciun meloman dintre cei care de obicei nu ratează evenimentele de la Operă, dar nici cronicarii nu s-au (prea) înghesuit să asiste la ceea ce speram să fie "ceva" special, un dar de Crăciun pe măsura efortului financiar şi mai ales al (re)numelui sopranei.

Din păcate, am asistat la un spectacol de rutină, onest şi banal, dar nu este prima oară când constatăm cu tristeţe că "cei mari", când ajung pe scenele noastre, par a fi… în vacanţă…