Sunt sigură că mulţi am fost surprinşi de alegerea celui mai de tradiţie teatru de operă italian, aceea de a-şi deschide stagiunea în anul VERDI - 200 de ani de la naştere - cu Lohengrin de Richard Wagner. Sigur, 2013 este şi an WAGNER - tot 200 de ani de la naştere -, dar italienii, ca şi întreaga comunitate a melomanilor lumii, aşteptau pe afişul operei milaneze un titlu verdian. Explicaţia ne-a fost oferită de dirijorul Daniel Barenboim, cel care a condus spectacolul cu Lohengrin, iar argumentul suprem pare a fi că… Wagner s-a născut în mai, cu câteva luni înaintea lui Verdi care a deschis ochii în luna octombrie. Acceptăm explicaţia şi apreciem supremul omagiu pe care teatrul La Scala îl aduce prin gestul său personalităţii şi creaţiei compozitorului german.

Am putut urmări acest spectacol în seara zilei de vineri, 7 decembrie, în transmisie directă într-una dintre sălile complexului Grand Cinema Digiplex din Băneasa. Iată o a doua salutară iniţiativă - după The Light Cinema şi transmisiile live în HD de la Metropolitan Opera House din New York intrate deja, dacă nu greşesc, în cea de a patra stagiune -, de a oferi bucureştenilor ocazia să participe în direct la spectacole fantastice altfel, practic, inaccesibile.

Muzica… un complex rotund

La un astfel de nivel, în general, comentariile nu pot fi decât în nota entuziastă; cele mai mari orchestre, cei mai buni dirijori şi cântăreţi, cele mai performante (tehnic) scene de teatru liric şi… cei mai interesanţi regizori ai momentului. Dirijorul Lohengrin-ului de la La Scala a fost Daniel Barenboim, un artist complex, unic în felul său, pianist concertist virtuoz şi dirijor de forţă a cărui, poate, principală trăsătură distinctă şi personală este modul în care vede şi face muzica pe care o simte ca un complex rotund în care fiecare componentă are rol propriu şi importanţă egală. Am simţit şi înţeles asta din apariţiile sale în dublă calitate de solist şi dirijor şi în ediţia 2011 a Festivalului Internaţional "George Enescu" la Bucureşti. Am redescoperit sub bagheta sa, poate mai mult ca la alţi dirijori renumiţi şi ei, concreteţea unui Gesamtkunstwerk - operă artistică totală - aşa cum a gândit-o şi a dorit-o creatorul conceptului, compozitorul german Richard Wagner. Iar dacă spunem că în faţa sa s-a aflat orchestra teatrului La Scala - am spus totul despre calitatea interpretării instrumentiştilor italieni.

Calificativ maxim pentru interpretare

Distribuţia spectacolului a fost schimbată în ultima clipă şi, în locul anunţatei Anja Harteros în rolul Elsei a apărut soprana germană Annette Dasch. Am urmărit-o în această vară la Bayreuth în aceeaşi ipostază şi i-am admirat vocea frumoasă, trăirea intensă, delicateţea şi forţa cu care a realizat personajul. Am regăsit toate aceste calităţi şi în prezenţa ei în spectacolul italian deşi viziunea regizorală a pus-o la grea încercare. Dar, despre asta, mai târziu.

Steaua serii a fost cu siguranţă tenorul Jonas Kaufmann într-un rol pe care l-a cântat mult, pe mari scene inclusiv pe cea de la Bayreuth şi care pare a i se potrivi întru totul. Jonas Kaufmann este din toate punctele de vedere idealul fanteziilor melomanilor atunci când este vorba de un tenor: înalt, frumos, elegant, artist până la ultima respiraţie, actor de vocaţie şi mai ales posesor al unei voci care îţi aduce lacrimile în ochi şi nodul în gât fără să te poţi opune - cei care au fost în sală şi au trăit alături de mine actul al treilea al acestui Lohengrin pe care îl comentez, înţeleg foarte bine la ce mă refer. Lista interpreţilor s-a completat păstrând pentru fiecare calificativul "foarte bine" cu René Pape (Heinirch Păsărarul), Tomas Tomasson (Telramund), Evelyn Herlitzius (Ortrud) şi Zelijko Lucic (Heraldul regelui).

Regia

Nu am mai văzut niciun spectacol pus în scenă de regizorul german de teatru considerat de mare succes şi în operă, Claus Guth (n. 1964). Am căutat informaţii generale şi mai ales referiri la munca sa asupra partiturilor wagneriene şi am descoperit că artistul a semnat versiuni personale pentru toate titlurile mari din creaţia compozitorului. A început în anul 2003 debutând în topul scenelor wagneriene cu un Olandez zburător în festivalul de la Bayreuth. Au urmat Maeştrii cântăreţi din Nürnberg (2007 la Dresda şi Barcelona), Tristan şi Isolda ( 2008 la Zürich şi Düsseldorf), tetralogia Inelul Nibelungului (2008, Hamburg), Tannhäuser (2010 - Viena şi Basel), Parsifal (2011, Barcelona) ajungând astfel la Lohengrin în acest sfârşit de an 2012 la Milano. Citind comentariile colegilor critici şi văzând imagini din spectacole încerc să determin câteva direcţii proprii ce definesc artistul în abordarea unor subiecte/partituri cunoscute. Ca să ştiu la ce să mă aştept în Lohengrinul său. Observ că îi plac spaţiile închis/deschise în care nu ştii dacă şi când te afli înăuntru sau în afara zidurilor, detalii surprinzătoare dar care, într-un fel sau altul, de aproape sau de departe, au legătură cu subiectul, salturile în oniric şi iluzie/ halucinaţie bolnavă, începuturile de drum care, în final, par a nu fi dus nicăieri. Câte puţin din toate şi în monarea lui Lohengrin.

Încerc să redau şi să interpretez în versiune proprie neexcluzând posibilitatea de a greşi. Am prins o singură idee dintr-un interviu cu regizorul prezentat în pauza secundă a spectacolului, nici aceasta susţinută sau justificată pe deplin: Lohengrin nu există, el este doar o fantezie a Elsei. Ideea nu e nouă, În Tannhäuser-ul semnat de Claus Guth la Viena Venus există doar în imaginaţia eroului, la fel pelerinajul la Roma. Întreg spectacolul Lohengrin se desfăşoară în spaţiul închis/deschis al unei camere imense cu un birou mare şi un pian, cameră care de fapt este o curte interioară în jurul căreia se ridică o clădire cu două caturi şi paliere lungi pe care se aliniază o mulţime de uşi. Să nu uit un colţ de stufăriş şi un ochi de apă în spatele pianului. Pe ultimele acorduri ale divinului preludiu cortina se ridică, şi, lângă ochiul de apă Elsa strânge disperată la piept haina micuţului ei frate a cărui dispariţie este sugerată clar de Ortrud care scurge apa adunată într-o gheată. Elsa pare a fi epileptică - se prăbuşeşte des şi neaşteptat şi e scuturată de convulsii. Mai mult, se scarpină obsedant pe tot corpul şi îşi roade disperată unghiile. Ortrud este de fapt fosta profesoară de pian a celor doi copii pe care, se pare, i-a traumatizat puternic şi în care şi acum, o nuieluşă flexibilă declanşează teamă şi groază. Ciudat, muzica pare să fi fost în copilărie un simbol al agresivităţii dar la maturitate, devine o oază a izolării ce oferă aparenţa siguranţei. În cele mai dificile momente, atunci când este acuzată de Telramund de exemplu, Elsa pare absentă şi pianotează ritmuri, melodii şi armonii numai de ea auzite. Revin la Ortrud şi spun că apariţia ei frapează prin asemănarea izbitoare cu cel mai cunoscut portret al Cosimei Wagner - o ţinută ţeapănă, o coafură complicată, cărare pe mijlocul capului şi împletituri grele încununate cu o mare fundă neagră. Rămân la cuplul feminin, ajung în actul doi şi primesc ostentativ replica vie a unei alte fotografii faimoase - Claudia Cardinale dansând în celebra rochie albă de bal în pelicula Ghepardul realizată de regizorul Luchino Visconti. Rochia de nuntă a Elsei este identică cu cea purtată de frumoasa actriţă, rochia de ceremonie a lui Ortrud păstrează modelul, dar schimbă culoarea în negru.

Înfruntarea dură a celor două femei în prezenţa oaspeţilor veniţi să asiste la căsătorie se petrece din nou în jurul pianului la care Elsa caută ajutor. Nu-l va găsi, în schimb, degetele îi vor fi puternic şi dureros zdrelite de Ortrud care trânteşte crud capacul instrumentului peste mâinile fetei.

La prima aparţie a lui Lohengrin - chircit la pământ şi tremurând în convulsii însoţite de acelaşi scărpinat obsesiv pe tot corpul - a fost că regizorul a încurcat personajele şi că l-a adus în context greşit pe Parsifal. Senzaţia persistă căci Lohengrin/Parsifal este absent, derutat, nu ştie de unde vine, pentru ce vine, ce caută aici şi ce se vrea de la el. Faptul că picioarele îi sunt desculţe declanşează conexiuni - Lohengrin este de fapt forma umană sub care fratele revine pe pământ şi încearcă să îşi salveze sora de acuzele grele. Mai sunt şi alte argumente în favoarea acestei interpretări - pe scenă se perindă mereu doi copii, Elsa şi fratele ei cândva, demult, iar Lohengrin poartă exact îmbrăcămintea copilului. În momentul înfruntării cu Telramund, copilul iese din stufăriş cu o spadă imensă şi purtând pe cap o coroană din pene de lebădă… mimează lupta. Apariţia unui nou personaj oferă ocazia unor noi speculaţii. Nu sunt doar două replici ale aceluiaşi frate - copilul şi Lohengrin - ci mai apare şi o a treia, adolescentul îmbrăcat şi el cu aceleaşi haine, care trece ca o umbră prin scenă ridicând lent şi deosebit de estetic un braţ transformat în uriaşă aripă de lebădă. Dacă lipsa oricărui erotism sau atingere între tinerii viitori soţi pe parcursul celor două acte prime m-au convins că merg pe un drum corect în interpretarea mea, o deosebit de explicită scenă de amor vizând violul mi-a distrus întreg edificiul atât de greu şi complicat construit. De astă dată ochiul de apă s-a mărit considerabil, avem în scenă un mic lac cu un ponton de pe care mai ales Lohengrin dar apoi şi Elsa sar în unde şi îşi cântă partitura cu mişcări din ce în ce mai dificile din cauza costumelor din ce în ce mai grele de apă. Inutil să spun că pianul este la locul lui dar, acum răsturnat şi inaccesibil artei. Mai poate fi de folos doar ca suport de uscat pe care Elsa se aşează în timp ce pe ponton, Jonas Kaufmann alias Lohengrin îşi cântă divin aria In Fernem Land.

Cercul se închide. Lohengrin îi întinde Elsei gheata udă de care s-a lipit puf de lebădă şi din care curge un fir de apă. Apoi, se prăbuşeşte la pământ, desculţ, chircit şi tremurând, cu spatele la public. Va rămâne aşa până la final, când Ortrud se sinucide tâindu-şi venele, iar fratele Elsei apare teafăr pe ponton, fără braţul aripă de lebădă. Recunoscându-l, fericită sau disperată, nu pot să mă hotărăsc în interpretarea mea, tânăra fată se prăbuşeşte dispărând aproape cu totul în apă.

Singur, în faţa tuturor

Ropote de aplauze entuziaste şi strigăte de bravo au răsplătit dirijorul, orchestra, cântăreţii şi corul. Huiduielile au fost păstrate pentru regizor. Dar, cu capul sus Claus Guth a păşit în faţa cortinei mândru şi sigur pe sine iar privirile lui parcă spunea eu nu am greşit, voi nu sunteţi în stare să pricepeţi. Singur, în faţa tuturor celor prezenţi în marea sală de la Teatro alla Scala din Milano în seara deschiderii stagiunii 2012 - 2013 cu opera Lohengrin de Richard Wagner.