ACUM:
10.00
Grădina de... sunete
Lucrări integrale cunoscute din stilurile baroc-modern
Urmează: 11.55 Promo Informații despre evenimentele partenerilor noștri.
Apoi: 11.59 Promo RRM Detalii despre cele mai interesante emisiuni ale zilei.

Arhivă : Cronici Înapoi

'Lohengrin' în deschiderea stagiunii la Teatro alla Scala

Bookmark and Share
Publicat: luni, 10 Decembrie 2012 , ora 11.00

Sunt sigură că mulți am fost surprinși de alegerea celui mai de tradiție teatru de operă italian, aceea de a-și deschide stagiunea în anul VERDI - 200 de ani de la naștere - cu Lohengrin de Richard Wagner. Sigur, 2013 este și an WAGNER - tot 200 de ani de la naștere -, dar italienii, ca și întreaga comunitate a melomanilor lumii, așteptau pe afișul operei milaneze un titlu verdian. Explicația ne-a fost oferită de dirijorul Daniel Barenboim, cel care a condus spectacolul cu Lohengrin, iar argumentul suprem pare a fi că… Wagner s-a născut în mai, cu câteva luni înaintea lui Verdi care a deschis ochii în luna octombrie. Acceptăm explicația și apreciem supremul omagiu pe care teatrul La Scala îl aduce prin gestul său personalității și creației compozitorului german.

Am putut urmări acest spectacol în seara zilei de vineri, 7 decembrie, în transmisie directă într-una dintre sălile complexului Grand Cinema Digiplex din Băneasa. Iată o a doua salutară inițiativă - după The Light Cinema și transmisiile live în HD de la Metropolitan Opera House din New York intrate deja, dacă nu greșesc, în cea de a patra stagiune -, de a oferi bucureștenilor ocazia să participe în direct la spectacole fantastice altfel, practic, inaccesibile.


Muzica… un complex rotund

La un astfel de nivel, în general, comentariile nu pot fi decât în nota entuziastă; cele mai mari orchestre, cei mai buni dirijori și cântăreți, cele mai performante (tehnic) scene de teatru liric și… cei mai interesanți regizori ai momentului. Dirijorul Lohengrin-ului de la La Scala a fost Daniel Barenboim, un artist complex, unic în felul său, pianist concertist virtuoz și dirijor de forță a cărui, poate, principală trăsătură distinctă și personală este modul în care vede și face muzica pe care o simte ca un complex rotund în care fiecare componentă are rol propriu și importanță egală. Am simțit și înțeles asta din aparițiile sale în dublă calitate de solist și dirijor și în ediția 2011 a Festivalului Internațional "George Enescu" la București. Am redescoperit sub bagheta sa, poate mai mult ca la alți dirijori renumiți și ei, concretețea unui Gesamtkunstwerk - operă artistică totală - așa cum a gândit-o și a dorit-o creatorul conceptului, compozitorul german Richard Wagner. Iar dacă spunem că în fața sa s-a aflat orchestra teatrului La Scala - am spus totul despre calitatea interpretării instrumentiștilor italieni.


Calificativ maxim pentru interpretare

Distribuția spectacolului a fost schimbată în ultima clipă și, în locul anunțatei Anja Harteros în rolul Elsei a apărut soprana germană Annette Dasch. Am urmărit-o în această vară la Bayreuth în aceeași ipostază și i-am admirat vocea frumoasă, trăirea intensă, delicatețea și forța cu care a realizat personajul. Am regăsit toate aceste calități și în prezența ei în spectacolul italian deși viziunea regizorală a pus-o la grea încercare. Dar, despre asta, mai târziu.

Steaua serii a fost cu siguranță tenorul Jonas Kaufmann într-un rol pe care l-a cântat mult, pe mari scene inclusiv pe cea de la Bayreuth și care pare a i se potrivi întru totul. Jonas Kaufmann este din toate punctele de vedere idealul fanteziilor melomanilor atunci când este vorba de un tenor: înalt, frumos, elegant, artist până la ultima respirație, actor de vocație și mai ales posesor al unei voci care îți aduce lacrimile în ochi și nodul în gât fără să te poți opune - cei care au fost în sală și au trăit alături de mine actul al treilea al acestui Lohengrin pe care îl comentez, înțeleg foarte bine la ce mă refer. Lista interpreților s-a completat păstrând pentru fiecare calificativul "foarte bine" cu René Pape (Heinirch Păsărarul), Tomas Tomasson (Telramund), Evelyn Herlitzius (Ortrud) și Zelijko Lucic (Heraldul regelui).


Regia

Nu am mai văzut niciun spectacol pus în scenă de regizorul german de teatru considerat de mare succes și în operă, Claus Guth (n. 1964). Am căutat informații generale și mai ales referiri la munca sa asupra partiturilor wagneriene și am descoperit că artistul a semnat versiuni personale pentru toate titlurile mari din creația compozitorului. A început în anul 2003 debutând în topul scenelor wagneriene cu un Olandez zburător în festivalul de la Bayreuth. Au urmat Maeștrii cântăreți din Nürnberg (2007 la Dresda și Barcelona), Tristan și Isolda ( 2008 la Zürich și Düsseldorf), tetralogia Inelul Nibelungului (2008, Hamburg), Tannhäuser (2010 - Viena și Basel), Parsifal (2011, Barcelona) ajungând astfel la Lohengrin în acest sfârșit de an 2012 la Milano. Citind comentariile colegilor critici și văzând imagini din spectacole încerc să determin câteva direcții proprii ce definesc artistul în abordarea unor subiecte/partituri cunoscute. Ca să știu la ce să mă aștept în Lohengrinul său. Observ că îi plac spațiile închis/deschise în care nu știi dacă și când te afli înăuntru sau în afara zidurilor, detalii surprinzătoare dar care, într-un fel sau altul, de aproape sau de departe, au legătură cu subiectul, salturile în oniric și iluzie/ halucinație bolnavă, începuturile de drum care, în final, par a nu fi dus nicăieri. Câte puțin din toate și în monarea lui Lohengrin.

Încerc să redau și să interpretez în versiune proprie neexcluzând posibilitatea de a greși. Am prins o singură idee dintr-un interviu cu regizorul prezentat în pauza secundă a spectacolului, nici aceasta susținută sau justificată pe deplin: Lohengrin nu există, el este doar o fantezie a Elsei. Ideea nu e nouă, În Tannhäuser-ul semnat de Claus Guth la Viena Venus există doar în imaginația eroului, la fel pelerinajul la Roma. Întreg spectacolul Lohengrin se desfășoară în spațiul închis/deschis al unei camere imense cu un birou mare și un pian, cameră care de fapt este o curte interioară în jurul căreia se ridică o clădire cu două caturi și paliere lungi pe care se aliniază o mulțime de uși. Să nu uit un colț de stufăriș și un ochi de apă în spatele pianului. Pe ultimele acorduri ale divinului preludiu cortina se ridică, și, lângă ochiul de apă Elsa strânge disperată la piept haina micuțului ei frate a cărui dispariție este sugerată clar de Ortrud care scurge apa adunată într-o gheată. Elsa pare a fi epileptică - se prăbușește des și neașteptat și e scuturată de convulsii. Mai mult, se scarpină obsedant pe tot corpul și își roade disperată unghiile. Ortrud este de fapt fosta profesoară de pian a celor doi copii pe care, se pare, i-a traumatizat puternic și în care și acum, o nuielușă flexibilă declanșează teamă și groază. Ciudat, muzica pare să fi fost în copilărie un simbol al agresivității dar la maturitate, devine o oază a izolării ce oferă aparența siguranței. În cele mai dificile momente, atunci când este acuzată de Telramund de exemplu, Elsa pare absentă și pianotează ritmuri, melodii și armonii numai de ea auzite. Revin la Ortrud și spun că apariția ei frapează prin asemănarea izbitoare cu cel mai cunoscut portret al Cosimei Wagner - o ținută țeapănă, o coafură complicată, cărare pe mijlocul capului și împletituri grele încununate cu o mare fundă neagră. Rămân la cuplul feminin, ajung în actul doi și primesc ostentativ replica vie a unei alte fotografii faimoase - Claudia Cardinale dansând în celebra rochie albă de bal în pelicula Ghepardul realizată de regizorul Luchino Visconti. Rochia de nuntă a Elsei este identică cu cea purtată de frumoasa actriță, rochia de ceremonie a lui Ortrud păstrează modelul, dar schimbă culoarea în negru.

Înfruntarea dură a celor două femei în prezența oaspeților veniți să asiste la căsătorie se petrece din nou în jurul pianului la care Elsa caută ajutor. Nu-l va găsi, în schimb, degetele îi vor fi puternic și dureros zdrelite de Ortrud care trântește crud capacul instrumentului peste mâinile fetei.

La prima aparție a lui Lohengrin - chircit la pământ și tremurând în convulsii însoțite de același scărpinat obsesiv pe tot corpul - a fost că regizorul a încurcat personajele și că l-a adus în context greșit pe Parsifal. Senzația persistă căci Lohengrin/Parsifal este absent, derutat, nu știe de unde vine, pentru ce vine, ce caută aici și ce se vrea de la el. Faptul că picioarele îi sunt desculțe declanșează conexiuni - Lohengrin este de fapt forma umană sub care fratele revine pe pământ și încearcă să își salveze sora de acuzele grele. Mai sunt și alte argumente în favoarea acestei interpretări - pe scenă se perindă mereu doi copii, Elsa și fratele ei cândva, demult, iar Lohengrin poartă exact îmbrăcămintea copilului. În momentul înfruntării cu Telramund, copilul iese din stufăriș cu o spadă imensă și purtând pe cap o coroană din pene de lebădă… mimează lupta. Apariția unui nou personaj oferă ocazia unor noi speculații. Nu sunt doar două replici ale aceluiași frate - copilul și Lohengrin - ci mai apare și o a treia, adolescentul îmbrăcat și el cu aceleași haine, care trece ca o umbră prin scenă ridicând lent și deosebit de estetic un braț transformat în uriașă aripă de lebădă. Dacă lipsa oricărui erotism sau atingere între tinerii viitori soți pe parcursul celor două acte prime m-au convins că merg pe un drum corect în interpretarea mea, o deosebit de explicită scenă de amor vizând violul mi-a distrus întreg edificiul atât de greu și complicat construit. De astă dată ochiul de apă s-a mărit considerabil, avem în scenă un mic lac cu un ponton de pe care mai ales Lohengrin dar apoi și Elsa sar în unde și își cântă partitura cu mișcări din ce în ce mai dificile din cauza costumelor din ce în ce mai grele de apă. Inutil să spun că pianul este la locul lui dar, acum răsturnat și inaccesibil artei. Mai poate fi de folos doar ca suport de uscat pe care Elsa se așează în timp ce pe ponton, Jonas Kaufmann alias Lohengrin își cântă divin aria In Fernem Land.

Cercul se închide. Lohengrin îi întinde Elsei gheata udă de care s-a lipit puf de lebădă și din care curge un fir de apă. Apoi, se prăbușește la pământ, desculț, chircit și tremurând, cu spatele la public. Va rămâne așa până la final, când Ortrud se sinucide tâindu-și venele, iar fratele Elsei apare teafăr pe ponton, fără brațul aripă de lebădă. Recunoscându-l, fericită sau disperată, nu pot să mă hotărăsc în interpretarea mea, tânăra fată se prăbușește dispărând aproape cu totul în apă.


Singur, în fața tuturor

Ropote de aplauze entuziaste și strigăte de bravo au răsplătit dirijorul, orchestra, cântăreții și corul. Huiduielile au fost păstrate pentru regizor. Dar, cu capul sus Claus Guth a pășit în fața cortinei mândru și sigur pe sine iar privirile lui parcă spunea eu nu am greșit, voi nu sunteți în stare să pricepeți. Singur, în fața tuturor celor prezenți în marea sală de la Teatro alla Scala din Milano în seara deschiderii stagiunii 2012 - 2013 cu opera Lohengrin de Richard Wagner.

Cristina Sârbu