ACUM:
10.00
Grădina de... sunete
Lucrări integrale cunoscute din stilurile baroc-modern
Urmează: 11.55 Promo
Apoi: 11.59 Promo RRM Detalii despre cele mai interesante emisiuni ale zilei.

Arhivă : Cronici Înapoi

'My Fair Lady' în straie noi, la Constanța

Bookmark and Share
Publicat: luni, 29 Octombrie 2012 , ora 14.19

În cadrul ediției 38 a Festivalului Internațional al Muzicii și Dansului, Opera din Constanța a oferit duminică, 28 octombrie, noua producție cu My Fair Lady de Loewe, îndrăgit și celebru musical montat acum de regizoarea Alice Barb, ea însăși semnând libretul inspirat de piesa Pygmalion de Bernard Shaw; și tocmai de aceea, secvențele de proză sunt extrem de generoase și ofertante atât pentru regizor, cât mai ales pentru interpreți, cu replici savuroase, cu planuri expresive diverse, cu momente în care dicția devine esențială.


Interpreții

Actorii trebuie să poată cânta, iar soliștii vocali… să poată juca și rosti textul ca adevărați actori. Pentru că pe scenă evoluează ambele "categorii", iar pentru Alice Barb dorința a fost să-i aducă la același nivel de performanță artistică, unii având experiența personajelor respective din producții anterioare, majoritatea "intrând" pentru prima oară în pielea eroilor pe care au reușit să-i contureze cu dezinvoltură și farmec.

Lucia Mihalache a devenit o charismatică Eliza, frumoasă, simpatică și expresivă (chiar dacă textul inițial ar fi trebuit să fie mult mai stâlcit, iar trecerea la vorbirea elegantă mai nuanțată, mersul prima oară pe tocuri mai stângaci, ca și poziția pe scaun, pentru a mări contrastul), cântând cu siguranță și cu o voce agreabilă.

Actorul Liviu Manolache a fost convingător în Higgins, susținând și părțile muzicale cu acuratețe și mai ales cu precizie ritmică (ceea ce este extrem de important în relația cu orchestra și în ansambluri), Gabriela Dobre a devenit o Doamnă Pierce (departe de "modelul" consacrat), suplă, cochetă, cu izbucniri amuzante, soprana Gladiola Nițulescu a abordat rolul de proză al Doamnei Higgins cu verva sa dintotdeauna, Bogdan Sandu a fost… ce trebuie în Freddy, basul Constantin Acsinte reluând personajul Pickering în maniera uneori năucă, alteori cu "morga" englezească a "colonelului" cu un umor ce reiese mai curând din situații și reacții, iar basul Mihnea Lamatic (de la Opera Națională București) a redevenit Doolitle, cântând, dansând, vorbind într-un mod pe care îl vrea apropiat unui veritabil "gunoier".


Spectacolul

O distribuție numeroasă s-a implicat în realizarea unui spectacol unitar, coerent, din care nu lipsesc nici dansurile (de stradă sau de salon) în coregrafia imaginată de Mihail Mândruțiu, beneficiind de scenografia gândită de Adriana Grand - costume multicolore de început de secol XX (poate prea îngrijite pentru florărese), decoruri funcționale, cu o structură fixă (coloane-panou, trepte mereu cu "nourași albi pe cerul albastru") și panouri-paravan între tablouri, simpatic decorat cu "poze" intens colorate, adaptate momentului respectiv - flori, un cal (evident alb), aceiași norișori etc.

Totul are un aer de voioșie și o anume poezie, acțiunea se derulează destul de fluent (pauzele între proză și cânt, în care solistul așteaptă coordonarea cu orchestra, urmând să dispară, probabil, în spectacolele următoare), regia este logică, pe coordonate tradiționale, dar cu "poante" care, prin repetare, se banalizează - în fiecare strofă din ariile Elizei apar, rând pe rând, în mișcare identică, subretele (care, oricum, la 3 noaptea sunt impecabil îmbrăcate în negru, cu botine, în timp ce Doamna Pierce este, firesc, în cămasă de noapte și cu bonetă), fiecare ansamblu al străzii defilează prin sală, pe același traseu, în aceeași manieră etc., simpatică fiind implicarea spectatorilor prin "dialogul" cu florăresele sau cu alte personaje mai "fără maniere".

Corul (pregătit, ca de obicei, de Adrian Stanache) a sunat bine și s-a integrat excelent în mișcarea scenică, iar orchestra a avut o misiune dificilă, asemeni dirijorului Gheorghe Stanciu care, cu experiența și calmul său (adesea… aparent) a reușit să urmărească și să echilibreze în special evoluția soliștilor (care poartă însă microfon-lavalieră), solicitând un plus de atenție fie debutanții, fie actorii-cântăreți.

Rezultatul a fost însă demn de aplaudat, așa cum a dovedit întreaga reprezentație, pentru că publicul extrem de numeros a reacționat prompt la orice poantă, arie, duet sau ansamblu, la final entuziasmul fiind general, iar felicitările pe măsură, ceea ce, în fond, rămâne cel mai important.

Anca Florea