Foarte multă lume joi, 27 ianuarie 2011, la Ateneu, pentru programul francez ales de dirijorul Nicolae Moldoveanu şi de pianista japoneză Naoko Anzai, un program ale cărui momente simfonice sunt destul de rar prezentate la noi.

Uvertura operei Beatrice şi Benedict de Hector Berlioz a arătat un compozitor fără nici un simptom al genului dramatic şi de tragedie din Simfonia Fantastică sau din Damnaţiunea lui Faust: o muzică victorioasă, clasică, totuşi alcătuită parcă din mai multe secţiuni disparate - un puzzle foarte sugestiv pentru acţiunile şi stările din opera propriu-zisă ce ar fi urmat în mod normal. Nicolae Moldoveanu a fost un dirijor cu o gestică bună deşi cam sacadată, poate totuşi potrivită pentru acest tip de structură muzicală, energic şi devotat.

Concertul nr. 2 în sol minor pentru pian şi orchestră de Camille Saint-Saens este, pe alocuri, un dialog între instrumentul solist şi ansamblu: propoziţii începute de unul şi continuate de altul într-o piesă în care Saint-Saens pune realmente pianul să muncească. Toate cele trei părţi sunt într-un tempo rapid, muzica este de o inventivitate extremă, deşi uneori pianul are, paradoxal, rol melodic limitat. În acest Concert nr. 2, lovitura de geniu a lui Saint-Saens este că dintr-un asemenea pian pus în dialog sau simultaneitate cu orchestra construieşte o muzică - voi utiliza o formulă-şablon, dar foarte potrivită - completă şi complexă. Pianista Naoko Anzai nu a avut prea multă strălucire, deşi destulă virtuozitate - mi-a dat însă impresia, foarte stranie, că ar fi studiat mai bine doar partea a 3-a a concertului.

În finalul serii de la Ateneul Român - muzica baletului La Peri de Paul Dukas, cu o orchestră care a inclus unsprezece suflători de alamă şi cinci percuţionişti. O muzică descriptivă, dar nu simplu-ilustrativă, vorbind despre întâlnirea dintre unul din cei trei magi şi Peri, creatură înaripată magică. Foarte frumoasă, din loc în loc stravinski-ană în asperităţi sonore barbare, muzica baletului La Peri de Dukas este într-o permanentă curgere; pentru că este formată din secţiuni, corespondente ale feliilor de poveste, această curgere nu se datorează atât unui flux sonor continuu, delimitat doar de un început şi un sfârşit în timp, ci modului în care Dukas leagă între ele secţiunile, prin câteva sunete cu subţirime de fascie dar care, la fel ca aceasta, sunt cele care ţin laolaltă structura muzicii.