ACUM:
1.00
Notturno
Produs de BBC, preluat prin Uniunea Europeană de Radio.
Urmează: 7.00 Allegro... de weekend Un matinal clasic, într-un tempo vivace.
Apoi: 9.50 Promo

Arhivă : Cronici Înapoi

Experiment pe muzică de Bellini la Studioul Experimental de Muzică și Balet

Bookmark and Share
Publicat: miercuri, 25 Mai 2011 , ora 13.19

Dacă în urmă cu vreo doi ani, Studioul experimental al Operei Naționale București propunea, în concert, fragmente din Capuleti și Montecchi de Bellini, acum (miercuri, 18 mai 2011 - n.r.) partitura a fost reluată, dar de această dată într-o formulă care încearcă o combinare a piesei de teatru shakespeareane Romeo și Julieta cu paginile muzicale din opera inspirată de celebra poveste de dragoste. O idee în principiu interesantă, pe un scenariu conceput de Santuzza Dinescu, în regia semnată de Anda Tăbăcaru-Hogea și scenografia Vioricăi Petrovici (doar un jilț și o sugestivă aglomerare de cărți din care se citește când și când, costume simple ce caracterizează personajele, deși actorii sunt îmbrăcați și în veșminte de epocă și în altele de stradă, spre deosebire de soliști, care combină pantalonul și pantoful civil cu bluze sau tunici diverse).

O alăturare nu tocmai fericită

În cele aproape trei ore de spectacol, am urmărit foarte mult text și destul de puține repere din creația belliniană, totul încadrat, ca între coperți de carte, de sonuri elisabethane cântate (foarte bine, de altfel) pe instrumente de epocă, subliniind astfel și aspectul de poveste și plasarea în timp (din păcate, programul nu menționează decât doi dintre cei trei instrumentiști - Ana Chifu - blockflöte și Andrei Stroe - percuție). Numai că alăturarea acestora cu romantica partitură a operei este neinspirată și, în final, destul de brutală în plan sonor, ratând efectul - altfel deosebit de puternic - din duetul expresiv al eroilor principali, atmosfera creată de ei pulverizându-se brusc, deși publicul ar fi trebuit să rămână sub vraja ultimelor acorduri… de Bellini. Pe de altă parte, dacă s-a dorit, în acea ultimă scenă, o dublare solist-actor, atunci nu înțeleg de ce tinerii Raluca Botez și Mihai Moș rămân într-un "somn veșnic" în timp ce soprana (Giulietta) și mezzo-soprana (Romeo) abia intră pentru a-și cânta duetul.

Glasuri frumoase - interpretări variabile

Trecând peste asemenea aspecte, după o jumătate de oră de "piesă de teatru" am ascultat, în sfârșit, glasuri frumoase în interpretări variabile, de la excepționala Mihaela Stanciu (reeditând succesul aparte repurtat încă de la prima prezentare a lucrării, glasul său limpede, cu acut strălucitor și mediu bogat timbrat, fiind pus în valoare într-un stil bel-canto de invidiat), la cuceritoarea Antonela Bârnat (debutând în rolul Romeo, un travesti excelent, cu atitudinea, mersul și comportamentul adecvat unui tânăr aristocrat, dar mai ales cu o voce calitativă, condusă cu suplețe și eleganță într-o țesătură ingrată, păstrând egalitatea de registre și implicarea emoțională inteligentă până în ultima clipă), apoi la basul Pompeiu Hărășteanu (incredibil de în formă, un Lorenzo convingător ca apariție, cântând cu gravitate și știința frazării), mai tânărul bas Marius Boloș încercând să "fure" ceva din experiența maestrului (doar corect în Capellio) sau tenorul Liviu Indricău (Tebaldo), al cărui glas deosebit de frumos, metalic și liric totodată, are nevoie de un plus de siguranță tehnică pentru a se impune la cota posibilă a unor date naturale atât de generoase.

La pian, Ioana Maxim a rezolvat cu eficiență reducția de orchestră, dar poate aș fi dorit o mai mare expresivitate și diferențiere a planurilor dinamice.

Demers experimental discutabil

Un public destul de firav (printre spectatorii din foaier nefiind niciun cronicar muzical…) a aplaudat evoluția soliștilor și a actorilor - în special performanța artistică a Adrianei Trandafir (Doica și, episodic, Mama), convingător fiind și Filip Ristovski (meteoric Mercutio) -, a apreciat și acuratețea instrumentală, dar și conferirea unei diplome de excelență lui Pompeiu Hărășteanu din partea direcțiunii ONB, și (în principiu) demersul cu adevărat experimental al SEOB, încercând o abordare mai altfel a unei opere pe care, totuși, aș fi preferat să o ascult fără inserții, fie ele și bine interpretate. Se pare că ideea a pornit de la producția cu Amadeus, numai că aceea este o… piesă de teatru în care subiectul cere și câteva momente din muzica mozartiană; iar în actuala versiune, Capuleti și Montecchi mi-a amintit, fără voie, de piesele "cu cânticele" din veacul al XIX-lea, deși este, totuși, o operă cu o consistență care merită să se deruleze fără "ajutor" sau "implanturi" de orice fel. Și nu cred că este un punct de vedere conservator…

Anca Florea