Arhivă : Cronici Înapoi

Brihms: Johannes Brahms și Wolfgang Rihm la Ateneul Român

Publicat: vineri, 13 Mai 2011 , ora 13.38

La cererea Orchestrei Simfonice Germane din Berlin și a lui Kent Nagano, Wolfgang Rihm a compus cele patru interludii orchestrale intitulate Citind din Scriptură pentru a fi intercalate în Recviemul german de Johannes Brahms.

După ce am auzit joi, 12 mai 2011, la Ateneul Român, lucrarea lui Brahms, cred că aceste clipe de respiro pe care le oferă corului sunt absolut necesare; Recviemul este într-adevăr o lucrare pentru cor și orchestră - glasurile cântă și sunt solicitate permanent. Corul Filarmonicii "George Enescu", o formație care de ceva vreme încoace a întinerit mult, păstrându-și calitatea de "voce de Filarmonică", în stare să cânte cu o orchestră și deasupra ei, a fost excelent aseară - puternic sau blând, mereu foarte clar, nuanțat, foarte expresiv.

Cum rugăciunea poate fi reținută sau expansivă

"Un recviem german", spunea Brahms, s-ar fi putut numi "Un recviem-omagiu omului", și am recunoscut această calitate în momentele de atmosferă măreață și expansivă. Partidei de sopran i se cere să cânte mult în registrul înalt, și aceasta, alături de momentele în care viorile lipsesc iar orchestra constă în mare parte din violoncele, crează un sentiment de lărgime, de spațiu. Cei doi soliști ai serii, soprana Lavinia Mamot și baritonul Răzvan Georgescu, au avut voci lirice și s-au armonizat extrem de bine cu corul în linii melodice foarte nepretențioase, în sensul în care Brahms nu cere solistului nimic mai mult decât să se roage și, în loc de a rosti cuvintele, să le cânte.

Recviemul german de Brahms este mai degrabă clasic în rezonanță, având pe alocuri ceva din spiritul mozartian în care o muzică în nuanță mică nu înseamnă că nu exprimă durere. Luminoasă ori reținută, lucrarea mai înseamnă momente de acumulare a unei incredibile tensiuni care ajunge să explodeze fără ca nici vocile nici instrumentele să țipe, ci umplând de-a dreptul fizic spațiul din jurul tău.

Un Recviem cu credință în viața de apoi

Christoph Adt a dirijat natural, expresiv, cu gesturi ușor de înțeles și de urmărit, dar nu mai puțin artistice din această pricină. Întru totul, a fost o seară în care acutele gratuite, lesne și întemeiat explicate prin plăcerea muzicii, au lipsit, în care a predominat sentimentul de frumos firesc într-un Recviem german de Brahms în care privirea se îndreaptă spre viața din ceruri.

Maria Monica Bojin