La cererea Orchestrei Simfonice Germane din Berlin şi a lui Kent Nagano, Wolfgang Rihm a compus cele patru interludii orchestrale intitulate Citind din Scriptură pentru a fi intercalate în Recviemul german de Johannes Brahms.

După ce am auzit joi, 12 mai 2011, la Ateneul Român, lucrarea lui Brahms, cred că aceste clipe de respiro pe care le oferă corului sunt absolut necesare; Recviemul este într-adevăr o lucrare pentru cor şi orchestră - glasurile cântă şi sunt solicitate permanent. Corul Filarmonicii "George Enescu", o formaţie care de ceva vreme încoace a întinerit mult, păstrându-şi calitatea de "voce de Filarmonică", în stare să cânte cu o orchestră şi deasupra ei, a fost excelent aseară - puternic sau blând, mereu foarte clar, nuanţat, foarte expresiv.

Cum rugăciunea poate fi reţinută sau expansivă

"Un recviem german", spunea Brahms, s-ar fi putut numi "Un recviem-omagiu omului", şi am recunoscut această calitate în momentele de atmosferă măreaţă şi expansivă. Partidei de sopran i se cere să cânte mult în registrul înalt, şi aceasta, alături de momentele în care viorile lipsesc iar orchestra constă în mare parte din violoncele, crează un sentiment de lărgime, de spaţiu. Cei doi solişti ai serii, soprana Lavinia Mamot şi baritonul Răzvan Georgescu, au avut voci lirice şi s-au armonizat extrem de bine cu corul în linii melodice foarte nepretenţioase, în sensul în care Brahms nu cere solistului nimic mai mult decât să se roage şi, în loc de a rosti cuvintele, să le cânte.

Recviemul german de Brahms este mai degrabă clasic în rezonanţă, având pe alocuri ceva din spiritul mozartian în care o muzică în nuanţă mică nu înseamnă că nu exprimă durere. Luminoasă ori reţinută, lucrarea mai înseamnă momente de acumulare a unei incredibile tensiuni care ajunge să explodeze fără ca nici vocile nici instrumentele să ţipe, ci umplând de-a dreptul fizic spaţiul din jurul tău.

Un Recviem cu credinţă în viaţa de apoi

Christoph Adt a dirijat natural, expresiv, cu gesturi uşor de înţeles şi de urmărit, dar nu mai puţin artistice din această pricină. Întru totul, a fost o seară în care acutele gratuite, lesne şi întemeiat explicate prin plăcerea muzicii, au lipsit, în care a predominat sentimentul de frumos firesc într-un Recviem german de Brahms în care privirea se îndreaptă spre viaţa din ceruri.