Opera din Paris a început stagiunea cu două realizări pe cât de frumoase, pe atât de diferite. Evgheni Oneghin de Ceaikovski la Opera Bastille şi Italianca în Alger de Rossini la Opera Garnier. De fapt cuvântul frumos nu este destul de tare pentru a descrie Italianca în Alger regizată de Andrei Şerban, cu ajutorul altor doi artişti români, Marina Drăghici creatoarea costumelor şi Niky Wolcz, autorul coregrafiei.

Colorată, excentrică, enigmatică sunt adjectivele cele mai adecvate pentru a descrie experienţa din seara zilei de 17 septembrie 2010. Italianca în Alger este povestea unui fel de prinţ african care vrea să scape de nevastă şi să găsească o italiancă. O comedie şi Andrei Şerban nu s-a temut de caricaturi, simboluri şi personaje accesorii (un urangutan, de exemplu) care au exagerat ridicolul sau absurdul. Prinţul Mustafa de pildă, auriu din cap până în picioare, are alură de proxenet, iar Isabella este un stereotip de femeie fatală descreierată. Eunucii graşi, stofele cu motiv de zebră, tigrul, Titanicul, o pizza uriaşă dansatoare par să fi ieşit dintr-un vis in care toate sunt amestecate şi deformate.

Cântăreţii sunt de fapt singura noastră referinţă. Dirijaţi de Maurizio Benini care a reuşit un Faust atât de frumos la San Francisco şi care a dat mult stil orchestrei, toţi cântăreţii au strălucit în acest repertoriu. Începând cu Isabella, cântată de o mezzo-soprană cu temperament Vivica Genaux. Tenorul american Lawrence Bronwlee a fost impresionant în rolul lui Lindoro, iubitul Isabelei. Tânărul bas Marco Vinco a fost un Mustafa foarte convingător, iar pe Cornelia Oncioiu si Riccardo Novaro regretăm să-i fi auzit atât de puţin, rolurile lor fiind mai degrabă teatrale decât vocale. Se râde în hohote mai des de costume decât de situaţii până când, în actul al doilea, sub influenţa unui rossinian de mare clasă, Alessandro Corbelli în pielea lui Taddeo, lucrurile se schimbă în profunzime.

Această versiune a Italiencei, jucată pentru a treia oară la Paris, este oarecum ca un desert: dulce, gustos şi efemer. Multe, cam prea multe costume, coregrafii şi schimbări de decor inundă scena şi în final, urechea este neatentă şi nimic nu ne rămâne pe retină…